În ținutul alb, de gheață,

Ramurile-s covârșite

De un frig ce nu permite

Nicio urmă de verdeață.



Când o rază se strecoară

Și speranța crește-n muguri,

Gerul vine în văluguri

Ce o fac, treptat, să piară.



Timpul trece și, din Soare,

Nicio rază nu mai pleacă

O-ncercare să mai facă

În pădurea care moare.



Cerul tot se minunează

De-o așa împotrivire

Și privește cu uimire

Spre o nouă, mică, rază,



Strecurându-se abilă

Și spunând că Geru-i place

Și-ar putea cu el să joace

Jocul Iernii când, copilă,



Se-ntreceau la fugă-n luncă

Și-o lăsa el să câștige,

Iar ea începea să-i strige

Că îi poate da poruncă



Să se mai înmoaie-o vreme,

Ori să plece spre hotare

Unde-i gol iar el nu doare

Și s-aștepte să îl cheme.



Gerul, ispitit de rază,

Amintindu-și jocul Iernii,

A-nceput, cu subalternii

Dialogul ce urmează:



“Măi băieți și fete rele,

Voi, ce-mi sunteți mie frați,

Vreau, un timp, să mă lăsați

Să îmi văd de ale mele



Și la joc de mă voi pierde,

Să plecați în lumea mare,

Căci poruncă am din Soare,

Locul să devină verde.”



8 dec. 2021

Râmnii să dau pe gât o țâră țuică,

Să nu șed geaba până oi mânca

Că, iote-i p-ăștia de la masă: muică!

Năroji mai sânt așa pe gât să dea.



Nici nu pusăi pe masă cana bine

Că țuști pe ea, vărsară pe macat;

Și fir-ar ea de pită, nu mai vine,

Că țăstul ăsta-i bun de lăpădat.



Zbierai la a bătrână într-o doară:

-Zarie, adă daică-oțâr de praz,

Că-s mort de foame, vin dupe ogoară,

Și de mă-mbăt m-apucă vrun năcaz.



Se duse ea, săraca, mai la deală,

Luo sama dac-o fi vreo pătlăgea,

O ușui pe cloță la scuteală,

Și pusă niscai boabe-n căpistea.



-Oleu! Bă, frațâlor, o fi de țuică?

M-am nărozât de-a binelea și eu?

Ce, geaba am la gură o pârțuică,

Să nu vă spun cu cine șed și beu?



Ia! Ăla de la capăt e Lisandru,

Băiatu’ din oraș a’ lui Șoșoi,

Iar mă-sa e Măria a lu’ Leandru,

Și nu e prost, e numai nerodoi.



La stânga mea e Ion a’ lu’ Purcaru,

Băiatu’ n-are mamă c-a fugit

De tânără, cu Sache-a lu’ Dogaru,

Iar el ne-mpropodește c-a murit.



Mai e și ăsta micu’, Valerică,

Ce are un burtoi cât un gâldău

Că bea ca ta-su, Gică Păsărică,

Dacă nu-i pui, cum pui la porc, jujău.



Bă, frațâlor, aici eu-s cel mai tare,

Că icișa, cu ăștia, nu prea beu,

Și nici nu plec în lume-alaltă, mare,

Că am de toate ielea-n satul meu.



Sânt Nae a’ lu’ Sache-a’ lu’ Buzatu,

Am casa în Drănic, prin Codricei,

Și o să chirăi de-o s-audă satu’

Și țara toată, de oltenii mei.



Din vol. “Zece” 

Lalele-albastre 

ai văzut?

Doar câte una am luat

și am oftat, și ai oftat,

gândindu-ne 

cât le-a durut

să fie despărțite-așa,

din mâna mea, în mâna ta.



Păreau să plângă,

dar n-au plâns

căci, prin albastru, se vedeau,

privirile nu-și despărțeau

și doar petalele 

și-au strâns,

cu gând frumos de bun-rămas,

din flori albastre, fără glas.



Noi, neștiuții-n

lumea lor,

simțind arome de tristeți,

le-am înțeles și-apoi, discreți,

apropiindu-ne 

ușor,

am vrut ferice-a le vedea,

cu mâna ta în mâna mea.



Din vol. “Aripi de azur”

În mâini c-un fulger înmuiat în mare,

Aș zgâria cu-albastru peste nori

Și-ar fi dovada că, din întâmplare,

Își amintesc și-ți tună, uneori.



De prin adânc de timp ori de prin visuri,

Ecouri mai razbat sub pașii tăi

Când mai plutești prin ceruri și abisuri

Rămase-n praful vechilor odăi.



Și mergi, și mergi … atingi ușor covorul

Ce-adăpostește urme de-amintiri

Ce-l fac să pară alb și pur ca norul

Din desfătarea unei mari iubiri.



Pe vârfuri, luminată de o faclă,

Încerci să nu le tulburi și le-atingi

Doar cu priviri ce mângâie o raclă,

În ea c-un suflet ce-ai putea să stingi.



În mersul tău, se simte-o tulburare

Asemeni unui val ce-n zbor s-ar vrea,

Trimis cu tot albastrul dintr-o mare

Spre norul care s-a-ntinat cândva.



Din vol. “Aripi de azur”

Se așternuse ceața-n jurul meu
și nu vedeam de-i cerul plin de nori,
sau dacă, pe alei, sunt trecători,
ori singurul pierdut în ceață-s eu.

Îmi caut drum prin cute din destin,
căci nu mai văd nimic atât de clar
cum se vedea când mă credeam stelar
și nu-mi eram, de drumul meu, străin.

Orbecăiesc și nu-nțeleg de ce
îmi caut un alt drum, când sigur știu
că dincolo de cețuri pot să fiu
acela care-n visuri încă e.

Se-așterne-o ceață cum n-am mai văzut
demult, de când în pașii din povești
îmi apărea-ntrebarea: “Unde ești?”,
iar un răspuns, atunci, nu am știut.

Acum îl știu, mă caut chiar de-ar fi
să mi se-nșire pașii în neant
sau drumul să îmi pară obsedant,
căci nu e ceață-n fiecare zi.

25 nov. 2022

Am îndrăznit, spre Lună, să-mi arunc
Sclipiri de gând și muguri dintr-un vis
Furat din frământarea unui prunc
Ce aripi către viață și-a deschis.

De-or fi ajuns la ea, nu am aflat,
Dar îi privesc lumina și mai sper
Că a primit ceva din ce i-am dat
Și-i este bucurie în eter.

De mi-a primit sclipirile de gând
Și râde când e veselă și plină,
Vei ști și tu, căci vei afla curând,
Vorbind cu Luna, singură-n grădină.

Iar de-a primit un mugur dintr-un vis,
Ți-l va-nflori în miez de primăvară
Și vei citi-n petale ce ți-am scris
Pe visul frământării dintr-o seară.

Vei ști atunci că Luna-mi e complice
Când eu, în vis și-n gânduri, hoinăresc
Prin lumi ce nu pot încă să-mi explice
De ce, cu tine-n ele, strălucesc.

Din vol. “Aripi de azur”

La Auchan, azi, urmând un obicei,
Am stat la masa noastră-obișnuită,
La o cafea  (chiar și prin pai sorbită),
Eu, neagră, simplă, paiul ... Dumneaei.

Dar, până să ne-aducă cea cafea,
Cum Ea răbdare n-are mai defel,
Iar peste drum era Coco Chanel,
A fost un dialog. Vi-l scriu așa:

-Iubitule, mă duc să văd ceva!
N-am să întârzii, stau puțin, promit!
-Poți să întârzii, sunt obișnuit!
Crezi că-ți ia locul alta? Ea, scurt: -Da!

Din vol. "Hai. pa!"

Eu ți-am promis, tu mi-ai promis,
Că tot ce ni se-ntâmplă, chiar și-n vis,
În clipe ce petrecem împreună,
Să fie alt motiv de voie bună.

Să nu uităm nimic să povestim
Din visurile ce ni le-amintim,
Iar tot ce mai aflăm din astă lume,
Să presărăm cu ale noastre glume.

Eu ți-am promis, iubita mea, un trai
Așa cum îl visai și ți-l doreai,
Și-mi place cum, pe față, fericirea
Exprimă ce-ai în suflet: doar iubirea.

Tu mi-ai promis mereu a mea să fii,
Să mă iubești, cum numai tu poți ști,
În viața ce-o cânta-vom împreună
Pe drumul drept, ca a chitarei strună.

Eu ți-am promis, tu mi-ai promis, iar noi,
Pe-aceeași cale mergem amândoi,
Cu liniștea din suflete deplină,
Spre Casa încărcată de lumină.

Din vol. "Oare"

E un loc pe care anii ce-au trecut
L-au lăsat să fie cum era atunci
Când acela care astăzi ți-e pierdut
Te-ntreba: “Vrei, timpul, chiar aici, s-arunci?”

Ar fi vrut ca râul să-l primească-n unde
Și să-l ducă-n lumea veșnicei câmpii
Care, nesfârșită, l-ar putea ascunde
Printre ierburi moarte sau păduri pustii.

L-ai privit mirată: “Cum s-arunc un timp
Când în zi de toamnă îmi aduce soare
Și înflăcărarea altui anotimp?
Vreau să-mi fie-același data viitoare!”

Nu a fost. El, timpul, pe neașteptate,
A-ncetat doar pentru ce-l ce nu-l voia
Și, cuprins cu totul de eternitate,
Ți-a lăsat, în gânduri, întrebarea sa.

Ce-ai răspunde astăzi, în același loc
Năpădit de toamna care-ți înverzește
Amintiri din vremea sângelui de foc
Și, prin timp, o umbră care te iubește?

Din vol. “Aripi de azur” 

În timpuri ce-au trecut demult
Ca niște păsări călătoare,
Mă mai duceam să mai ascult
Cum stropi de ploaie, în tumult,
Păreau descântece-n altare
De ocult.

Acolo-n podul casei vechi,
Sub ropotiri diluviene
(Ca-n vremea zeilor străvechi)
Priveam cum porumbei, perechi,
Se-alintă, netezindu-și pene
La urechi

Și timpul, podul, ploaia, eu,
Păream o scurtă simfonie
(Așa cum viața e mereu)
Cântată-n țărmul elizeu
Și-n lunga lui călătorie,
De Orfeu.

Din vol. “Eterna căutare”