Eu am curajul să simt
adânc şi pe-ndelete,
cum trece timpul.

Eu pot să aud 
şoaptele de dragoste 
ale picăturilor din curcubeu.

Eu pot găsi urma gândurilor tale,
sau pot ieşi în calea lor.

Eu pot vedea
formula luminii ochilor tăi
şi pot măsura greutatea 
vorbelor tale.

Mă pot pleca 
sub povara anilor, 
dar simt că trăiesc
şi am curajul să simt tot,
să gândesc tot
şi să nu fac nimic altceva
până când voi simţi
că nu mai simt.

Din vol. "Gândul pierdut"

Tic-tac! - se-aude-n mine,
c-afară e toc-toc! -
și, Doamne, ce pot face
doi pantofiori! Ce foc!
Dar cine îi mai vede
cu ce se-nalță-n ei,
căci, zău, nu-mi vine-a crede
cum chinul la femei
o ia, așa, agale,
direct în ochii mei
și urcă, și coboară,
prin mine-n sus și-n jos,
iar gândul, parcă zboară,
dar zboară păcătos…
și nu e el de vină:
e chinul … din pantofi
ce-mi face neuronii
anemici și distrofi.
E mare chinul, basta!
Am să mi-o scot din minte,
căci nu vreau, vara asta
să-mi fie … prea fierbinte.

Din vol. “Dor de lele”

Ne-am prefăcut uitările
în două tăceri,
una mai tăcută decât alta.
Am luat, apoi, niște amintiri
și le-am udat
cu lacrimi albastre
de nu-mă-uita.
Abia atunci,
tăcerile au prins a vorbi
amintiri.

2 iul. 2016

O umbră-n a nopții lumină,
tăcere-n sclipiri de mormânt,
cu mers furișat, de felină,
apari, ca o pală de vânt.

Te-ndrepți către locuri ascunse
adânc, în sinistrul decor,
mergând pe cărări nepătrunse
tu, spirit prin lumi călător.

Ești rege în jungla cea mare,
vestit ucigaș, jaguar
și tatăl aceluia care
își plânge destinul amar.

Așteaptă, ascuns în desișuri,
schincește și cheamă în van
pe cea care zace-n hățișuri:
nu știe că este orfan.

Dar tu l-ai găsit. Este sânge
din sângele tău și doar tu
ești cel ce mai poate înfrânge
o soartă ce, vieții,-a zis: nu!

El vine, ți-ascultă chemarea,
se-ndeamnă, cu pașii-i cuminți,
spre prada ce-așteaptă strânsoarea
ușoară a micilor dinți.

Prin noapte, sunt tot împreună,
iar jungla, tăcută și ea,
privește, sub lacrimi de lună,
un rege, un prinț și o stea.

Din vol. "Călător prin gânduri" 

“Fumatul poate să ucidă”
(citeam, mai ieri, pe un pachet)
și-am abordat, nu chiar discret,
tutunul, cu obidă:

- Păi bine, mă, tutun nenorocit,
din ăsta-mi ești, să mă omori cu zile?
Vrei să ajung depozit de pastille?
Așa ai plănuit?

- Nu, dragul meu, nu este-adevărat!
Păi, ce, sunt prost? S-ar pierde-atâția bani!
De-ar fi așa, nu aș avea nici fani,
nici fumuri și nici aere de dat.

Nu te omor, deși … cam pot s-o fac,
te țin așa, aproape, ca pe-un sclav,
căci sunt stăpânul marelui nărav
ca un cojoc ce nu prea are ac.

Și, de-ai citi mai bine, ai vedea
că nu eu, ci fumatul e cel rău.
Tutunul, pentru orice tăntălău,
e doar o plantă. Îmi dai foc?
- Aha!

Din vol. “Dor de lele”

Măria-i o femeie de la țară
Ce s-a ajuns, și știe-acum tot satul
C-o duce bine, chiar și cu bărbatul,
De când și-a tras în casă cârciumioară.

Dar simte, de o vreme,-o mare lipsă,
Că n-are și ea un Merțan la scară,
Iar gândul ăsta parcă o omoară,
E-un nod în gât, e o apocalipsă.

Așa nu se mai poate! C-o vecină,
O ia ușor-ușor să prindă rata,
Că, la oraș, deja, o-așteaptă fata,
Cu banii pregătiți, să ia mașină.

Salonu’- auto pare să-i ofere
Ce își dorea: ceva să strălucească;
Un tânăr vru să o ademenească
Spre un model vestit în cai putere.

-La prețul ăsta? Știi, mai bine lasă!
Ia nu mai fă, cu mine, pe nebunul!
Măgarul e mai bun, iar eu am unul.
E bun și ăla, iar de el ... nu-mi pasă!

Din vol. “Parfum ... vesel” 

Ai apărut pe aripi moi, de ceață,
de nicăieri sau din străfund de timp,
și ți-ai întins o aripă de gheață
pe trupu-mi ce trăia alt anotimp.

-Vii prea devreme! Mai speram în viață,
aveam atât de multe de făcut,
iar tu-mi aduci, acum, de dimineață,
o veste care, iată, m-a durut.

Nu vreau să știu de zile numărate,
nici de dureri pe care-acum le simt.
Era mai bine dacă astea, toate,
m-ar fi lăsat ca, singur, să mă mint.

Ce-ai vrea să fac? Să fug, acum, de mine?
Să mă afund în gânduri care-ți plac?
Mai bine pleacă! Eu … nu merg cu tine!
Îmi va găsi el, sufletul, un leac.

Îl voi ruga să îmi arate calea
spre locul unde îngerii trăiesc
și voi lăsa durerile și jalea
pe-un drum pe care-n moarte, nu pășesc.

Din vol. "Călător prin gânduri" 

O fluturiță din zăvoi
A întâlnit un fluturoi
Pe care îl știa demult,
Din vremea marelui tumult
Când, prospături și el și ea,
Cu aripi ca de catifea,
O zi întreagă s-au iubit,
Apoi s-au pus pe fâlfâit:
Fâl-fâl și el, 
fâl-fâl și ea ...
S-au dus.
Niciunul nu credea
Că se vor mai vedea cândva,
Dar cineva,
Acolo sus,
Îl tot privea
Și nu știa
De ce e el tot supărat,
Și o pândește pe-nserat.
Mă rog, acum s-au întâlnit, 
Iar el, pe-un ton puțin răstit
A abordat-o cam așa:
- Să-mi spui, cinstit, 
Acum, pe loc: 
Ce văd eu, sus, pe rămurea
Și nu îmi seamănă deloc,
E sau nu e … omida mea?

Din vol. “Hai, pa!”

Îi vedeam mergând de mână,
El – de-o vârstă, ea – juma,
El stâlcind-o pe română,
Ea, româncă, tot așa.

Se opreau la o-nghețată,
El – plătea, ea – savura,
El o termina îndată,
Ea, plăcerea, o lungea.

La un mic, pe o terasă,
El – vreo șase, ea – juma,
El voia și pentru-acasă,
Ea, tot mic, nu mai voia.

Uite-așa, o vară-ntreagă,
El – de-o vârstă, ea – juma,
Au ajuns să mă atragă:
Ea – spre ea, el – nu știa.

Din vol. “Hai, pa!”

Să trecem! - e doar o arcadă
Ce ține pe umeri un pod
Cântat într-o veche baladă
De-un mândru, nostalgic, rapsod.

Ți-e frică? – tu crezi că-i portal
Ce-ți duce în necunoscut
Un suflet ce, fără trecut,
Va fi ignorat în astral?

Da, știu! – ți se pare-aventură
Să lași într-o parte ce-a fost
Și crezi că se cere un cost
Când treci la o altă cultură.

Greșești! – e aceeași, e veche,
E-a noastră, iar podu-i de flori
Și trec peste el, uneori,
Istorii ce știu că-s pereche.

Din vol. "Călător prin gânduri"