Prin față, un gând jucăuș
Îmi trece și pare că vrea
Să simt ce îmi place mai mult:
Cum inima ta mi-ar bătea
În palme făcute căuș.

Îl prind cu o plasă de dor
În brațele-ntinse ușor,
Iar sângele-mi poartă,-n tumult,
Pe note din inima mea,
Cântarea ce-n brațe-ar pulsa.

Ești tu, ori e gândul ghiduș
Ce știe cât m-aș bucura?
Dar ea, cea pe care o-ascult?
De nu-i, oare cum aș putea
Să-i simt mângâierea de pluș?

Din vol. “Călător prin gânduri”

Sfătuitorule, prea mult vorbești
Și n-ai habar de lumea de afară,
De toate câte ... tu le zici “lumești”,
Așa că taci și, poate-ntâia oară,
Încearcă ce-i normal: să te oprești!

Nu mai vorbi de lucruri ce nu știi
Tu, cel ce doar cu vorbe te fălești!
Ești mortul ce, spre lumea celor vii,
Își vinde-nchipuitele povești
Și tot conjugă verbul “a iubi”.

Nu ai habar, n-ai simțuri, n-ai nimic
Cu care poți veni în ajutor
Acelora ce vor, măcar un pic,
Să simtă fericirea până mor,
Așa că taci! În lume, ești prea mic.

Din vol. “Călător prin gânduri

În lumea lui din Codrul Visător,
Își tremura frunzișul de-amintiri
Din vremuri vechi, pulsând aprobator
În seva-ntinerită de trăiri.

Și totu-n jur părea că, din înalt,
Primește bucuria de a fi
A razelor pornite în asalt
Asupra codrului cu visuri vii.

Se unduiau în umbra lui chemări
De ramuri lungi ca urma unui plâns
Al sălciilor care-n depărtări
Se-apleacă sub durerile ce-au strâns.    

Le auzea în șoapte vagi de vânt
Ce apărea în trena unui vis                                       
Ori ca ecou al unui vechi descânt,
În lumea viselor, pe veci, proscris.

Prin seva-ntinerită de trăiri,
Chemările-i păreau precum un nor
Ce-i mai umbrea frunzișul de-amintiri
Copacului din Codrul Visător

Din vol. “Cântecul visurilor”

Există undeva un loc ascuns privirilor
lacome de frumos.
De veacuri copacii îl apără,
apele nesătule
înghit paşii iscoditori,
natura toată e neînduplecată
cu cei îndrăzneţi

Îl văd adesea,
când sufletul meu obosit
caută un loc de refugiu.
Văd crengile copacilor făcându-mi loc,
mângâietoare,
văd apele deschizându-se
în faţa paşilor mei,
aud foşnetul ierbii chemându-mă
în Valea Fericirii.

Vino, iubito,
acest loc a fost creat pentru noi !
Să fugim din aerul înăbuşitor
al tuturor răutăţilor!
Să tragem adânc, în noi,
fericirea!

Din vol. “Gândul pierdut”

Există-n astă lume o credință
că, dacă-n noapte somnul nu-ți mai vine,
ești prins, în visul ei, de-o altă fi’nță,
iar tot ce faci e-ascuns de vagi cortine.

Așa că, draga mea, vreau răzbunare
și, dacă noaptea albă vrea să-mi fie,
am să-nchid ochii într-o transă-n care
în visul tău mă duce, prin magie,

În brațe să te iau în zbor cu mine,
să te așez pe-o plajă tropicală,
acolo unde mângâierea vine
ca valul ce nisipurile spală.

În umbra mea vei fi adăpostită
de-a soarelui lumină-n noaptea-n care
vei fi cum n-ai mai fost nicicând iubită:
pe-o insulă, intens, ca … răzbunare.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Era ca un vis, ca un tremur de dor,
Ca roua pe buzele arse-n deșert,
Ca puls ce-ngenunche în trupul inert
Cu rugă spre suflet mascat, de actor.

Părea că-i real și se cere-mplinit
Pe-o scenă în care-i tăcere și taci
Călcându-ți cuvinte sub pașii ce-i faci
Spre zile ce nu au cărări de venit.

E-o liniște-adâncă și-n visul de-acum,
E pace pe câmpuri zidite-n absurd, 
Și-n vânt înnoptat, și în geamătul surd
Al clipei ce-și scrie sfârșitul antum.

Oftatul e-al scenei, lumina-i din câmp,
Clepsidrele roșii se schimbă în mov,
Pe treptele sacre apare-un alcov
C-un clovn definindu-se-n zâmbetul tâmp.

Tu, pură-ntâmplare în visul tăcut,
Declami o poveste cu tot ce n-a fost
Decât paragraful din timpul anost
În care visări s-au născut și-au trecut.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Ai apărut în ploaia dintr-o toamnă
cu părul ud, pierdută-ntr-un oftat.
Te-am încălzit, și-ai înțeles ce-nsemnă
sărutul nebunesc ... dar ai plecat.

Ai fost, un timp, o stâncă-n vârf de munte,
sub soarele puternic, nemilos.
Eu ți-am adus, coroană peste frunte,
un nor , o ploaie, însă ... ce folos?

Ai fost pierdută ... ți-am fost regăsire,
ai fost o salcie ... ți-am dat un râu.
Eu am fost gând și vânt, am fost iubire,
iar libertatea-ți n-am ținut-o-n frâu.

Te-am înțeles mereu și, fără vrajmă,
ți-am urmărit și vechile poteci,
căci tu ești peste tot la mine-n preajmă.
Eu te iubesc, dar știu că vii ... și pleci.

Din vol. "Chipul iubirii" 

Pe cărarea prăfuită
Ce se-ntinde spre izlaz,
Doi flăcăi icnesc, se-agită,
Cocârjați de-o șa găsită
Într-un iaz.

Udă, grea, dar bună șaua,
E purtată de-amândoi
Cu speranța că „ocaua”
Merită din plin „daraua”,
Că-i de soi.

Vară, Soare și căldură,
Gâtul arde ca de foc
Și le cere udătură
După-atâta tevatură.
Apă, ioc!

- Nu mai pot! Eu mor de sete!
Hai să mergem jos, la râu -
Poate-or fi și niște fete!
- Da’ nărod mai ești, băiete!
Pofta-n frâu!

Se-ncontrară ei o clipă,
Dar, cum setea îi răzbea,
Hotărâră în echipă
Că n-o fi de timp risipă
La cișmea.

Jos, la râu, sub o răchită,
Lâng-o sticlă de rachiu,
Două babe-și frig pe-o plită
Un biban ce-a vrut să-nghită
Vierme viu.

Una scuipă-n sân de frică
Și privește-n vârf de deal
Arătarea încă mică
Ce coboară în vâlcică:
„Poate-i cal!”

- Ia vezi, soro, ce-o fi aia!?
Tu ai sticle peste ochi
Și, de-o fi, îmi iau furcoaia
Ori i-o zic de să-l ia gaia
C-un deochi!

- Ete na! Ho, că nu-i bai!
Uite, eu, cu ochelari,
Văd că vine ce-ți doreai
Și mereu prin gânduri ai:
Doi măgari.

Din vol. “Dor de lele”

When I told you că je t'aime,
Ma chérie din neighborhood
N-am vrut nici să am problème
Și nici words să îmi aud.

And now what a hell să fac
Când - voila! - au apărut
Și I'm ready de-un attaque
Căci voisin-ii m-au văzut

When I'm going up agale
Scările, c-o lună-ntreagă,
L'ascenseur spre dumitale
N-a mers plus. It's not de șagă.

I don't care de ei, iubire,
Mais mon coeur bătând too hard
To make love din leșuire
Îmi era too bad la card. 

I hope, love, you'll understand 
Car tu m'aime - așa socot -
Et cu toi, ținut de hand,
Oui, je monte și, maybe, pot.

Din vol. “Hai, pa!”

E-o zbatere-n spațiul lipsit de poeme
din vechiul capitol, e golul subit
ce vine și scrie ‘nainte de vreme
sfârșitul poveștii ce n-are sfârșit.

Își urlă durerea o ultima notă
din tot ce-a rămas în pereții pustii
ai inimii care-i acum doar o grotă
ce-nchide-n uitare mai vechi simfonii.
 
Sfârșitul poveștii? Sfârșitul e-n moarte 
- poveștile-apun și-au un alt răsărit -
iar zorii-mi anunță finalul departe,
c-un altfel capitol și-un altfel sfârșit.

Se simte o briză. Prin grotă adie
un aer mai dulce, un șuier de vânt
ce poartă noi ritmuri, culori, bucurie,
seninul în suflet, noi pași în cuvânt.

În spațiul lipsit de poeme, apare
un vers, și un altul, și altul apoi,
se-nlănțuie tandru-n capitolul care
începe și, totuși, e-același la noi.

Din vol. “Eterna căutare”