Pe un gând isteric, agitat de-o toană,
Cum că nu suportă prafuri și polen,
Dintr-un vis, ușoară, se-așeză o pană.

- Fi-ți-ar să îți fie viața de arsen!
Nu știi că-s alergic? Ce-oi mai vrea și tu?
Să îmi faci strănutul nesfârșit refren?

- Iartă-mă, nebune, nu vreau asta, nu!
Mă roteam prin cerul unui vis ciudat,
C-o iubire mare și … doar asta fu.

Gându-n gând, își zise:“O, te-ai excitat
Și-ai venit la mine, goală, fluturând
Și încinsă tare” … Trase-un strănutat

Spre micuța pană. Pana lui de gând!

Din vol. “Dor de lele” 

Să-ți cânt ceva, căci tu … nici voce n-ai,
Cum n-ai miros, iar la culori … ia stai! -
Că-mi amintii că ai ceva defect
Și pe la cap. Iubite, ești suspect!

Mă tot gândesc la ce mi-oi fi făcut
Ori ce-oi fi spus … Eu, bleagă, te-am crezut
Și mi te-am înfruptat o-ntreagă noapte
Cu ambele-amândouă fructe coapte

Și cu ce mai aveam, doar știi și tu
Că nu puteam să te tratez cu “Nu!”
Când mai mereu paharul îmi umpleai
Și mă tratai – mă rog! – cu ce aveai.

Și-acum … ce să mai fac? Îți cânt, că de! -
Tu voce n-ai, dar ai un oarece
Cum alții n-au și … ce mai confundai?
Doar trandafirii roz cu cei corai?

Hai, spune drept, nu inventa vreo scuză:
M-ai confundat, iubitule, c-o muză
Și-am devenit, confuziei, efect?
Căci, dacă da, atât îți spun: perfect!

Din vol. “Dor de lele”

Hai, vino să-mi fii partitură,
Să-mi iau cu privirea din tine
Doar note cu-aspecte feline
De pe-un portativ aventură.

Pianul să-ți fie-așternutul, 
Iar tu, cu mișcări languroase
De mâinile mele atrase,
Iubirii să-i fii începutul.

Să fiu vinovat de-a ta vină,
Să fii, pe-un pian, vinovată
De lumea rămasă uitată
În muzica noastră deplină.

Din vol. “Eterna căutare”

Încerc din răsputeri, privind la stele,
să descifrez, în tremuratul lor,
mesajul ce-ar putea, pe loc, să-mi spele
din gânduri, amintirile ce dor.

Aștept s-aud un cânt ca altădată,
când le priveam, cu ochii larg deschiși,
cu inima zvâcnind, înaripată,
cu mintea fără norii indeciși.

Dar tot ce-aud e un cântat de greieri
și e plăcut, e-o bucurie-n el
ce-alungă-n amintiri ce le cutreieri,
tot ce a fost și nu mai e la fel.

Sunt vindecat sau mi se pare mie?
Nimic în jur nu pare că-i lumesc,
iar steaua care ar putea să știe
se-ascunde și nu-mi spune: te iubesc!

Din vol. "Chipul iubirii"

Privirea-ți se pierde pe marea în riduri
Ce-și urlă-ncruntarea spre piepturi de stânci
Înfipte în țărmul de gânduri adânci
Cu Ane zidite-nafară de ziduri.

E-un zbor peste-o mare ce vrea a te ține
Departe de-Olimpul pe care-n destin
L-ai vrut, l-ai avut și acum îți e chin
Săpat pe ascuns în adânc de suspine.

Pe țărmul în care pierdută ți-e calea,
Nisipul se scurge-n abisul ivit
În urme lăsate de-un pas istovit
Ce știe că nimeni nu-i mântuie jalea.

Și zorii așteaptă și nu vor să iasă
Din apele mării, să curme furtuni,
Să schimbe cu ele un loc în genuni
Și-adâncul să fie durerilor casă.

Se-ntoarce privirea spre suflet c-o rană,
În ochi întristarea-ți înoată în vid
Spre locul în care Olimpul din zid
Își poartă prin veacuri uitarea de Ană.

Din vol. “Eterna căutare”

Ploua în Craiova aseară,
Iar noi, prin atingeri de gând,
Am vrut, pentru vremea de-afară,
Să fim stropi de cer, fremătând.

Și-am fost, printre stropii de ploaie,
Doi îngeri veniți pe Pământ
Cu aripi arzând în văpaie
Și doar cu iubirea veșmânt.

Schimbam, din albastru-n albastru,
Priviri cu reflexii de Rai,
Dorindu-ne-un  colț de sihastru
Ferit de al lumii alai.

Fereastra terasei, plouată
Cu stropii de lacrimi de zei,
Părea printre timpuri uitată,
Când mi te priveau ochii mei.

Și-am fost, și mi-ai fost o-ncântare
Când toată ființa-mi șoptea
Că-s îngeri și îngeri sub Soare …
Iar ploaia-n Craiova cânta.

Din vol. “Eterna căutare”

Coborau din cerul unui răsărit
Raze-mbietoare, ca și când un rai
Ar veni spre mine c-un întreg alai
De lumini ce-și poartă straiul aurit.

Umbrele întinse doar sub pașii mei
Aduceau din visuri praful unui drum
Așternut pe-o vară care, nicidecum,
N-are-nflăcărarea unei odisei.
 
M-am oprit din drumul gândurilor sumbre
Și-am trecut colina spre un vis frumos,
Ca o mângâiere, ca un cânt duios
Ce închide calea urmelor de umbre.

Îmi pluteam uimirea fără apăsare,
Drumul de acolo îmi era senin
Ca un cer de vară în decor marin,
Ca promisiunea lumii viitoare.

M-a-nrobit chemarea visului din Rai
Și-am simțit iubirea că îmi e stăpână
Când, în lumea-ceea, mi s-a-ntins o mână
Ca de zeitate. Zeea, tu erai.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Într-o zi, spre sfârșitul lui mai,
Mă simțeam ca un pașă-n serai.
Ce-o fi fost, nici acum nu-nțeleg
Și aș vrea, că-i mister, să-l dezleg.

Oi fi fost sub o vraja de zână
Ori aveam mâncărime la mână
Când stăteam pe fotoliu-ntr-o rână
Și-atingeam câte-un șold de cadână.

Și-mi plăcea – o, my God! – ce-mi plăcea
Când, mai sus, mâna mea atingea
Rotunjimi dintr-o lume de vis!
Ce să mai! - un serai ... paradis.

Oh, ce zi! Ce a fost, ce n-a fost,
Cred c-avea-n ziua-ceea un rost,
Că mi-a fost zi de dulce, nu post
Ca acum: robotind ca un prost.

Muncă, eu? Munca mea-i să gândesc
Și, cumva, chiar acum mi-amintesc
De o zi când prin juru-mi muncea,
Prin „serai”, doar o singură ... Ea.

Din vol. “Dor de lele”

Mergea pe valea unui râu
Ce șerpuia prin munte
Și etala un mic desfrâu
De străluciri mărunte
Acelui ce, pe-o punte,
Voia la gânduri frâu.

Nu reușea – povara lor
Îi apleca privirea
Spre râul ce, seducător,
Îi agita simțirea
Trezindu-i amintirea
Și-n piept, un vechi fior.

Molatic, undele duceau
Spre locuri neștiute
Și clipe ce se depărtau,
Și chipuri cunoscute
Din zile petrecute
Când stelele cântau.

Din unde reci, ca un cadou
Al râului din munte,
Un alt fior, puternic, nou,
Cerea să își descrunte
Privirile, pe-o punte
Și-o urmă de ecou.

Din vol. “Eterna căutare”

Prin gândul tău, mai trec acele seri,
îmbujorate-n frumusețea lor
de gândul meu, de tine doritor,
ce-ți provoca prin suflet adieri?

Îți amintești plimbările de zi
pe străzi ce ne păreau atunci pustii,
căci redusesem lumea celor vii
la tu și eu, dorindu-ne-a ne fi?

Dar parcul nostru, masa de cafea,
priviri ce risipeau adânc de cer
spre trupul ce se ascundea-n mister
nedeslușit de cel ce îl dorea?

Îți amintești, desigur! Prea mulți pași
s-ar fi pierdut prin colțuri de-amintiri
și n-ar porni spre suflet oglindiri
a ce nu poți în urma ta să lași.

Mai văd ades, în gândurile-mi vii,
o seară-a unei toamne, un trotuar
și mâna ce-o strângeam în buzunar,
de frigul ce-ncepea, a o feri. 

Din vol. “Eterna căutare”