Te-ai oprit, din al vieţii tumult,
la o poartă ce-nchide trecutul
dintr-un timp ce ţi-a fost, mai demult,
aliat, când creai neştiutul.

Vrei să vezi prima zi, cea dintâi,
ziua-n care, din noaptea eternă,
ai venit şi ai vrut să rămâi
într-o lume prea goală şi ternă.

Ai creat Universul întreg
cu puterea pe care-o aveai,
iar cu timpul alături, strateg,
ai făcut dintr-un haos, un rai.

Te-ai oprit la o poartă. Un vers
e-n simboluri parola divină
ce deschide un vechi univers
încărcat cu-a iubirii lumină.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Ți-e dor de-acel albastru care-n noapte,
în lumea fascinantă, ireală,
cu simțuri noi, puternice și apte,
îți colorează visul de vestală.

Cu fața către cer, îți cauți drumul
spre liniștea atât de mult dorită,
iar pleoapele-s perdele pentru fumul
din amintiri ce-au ars și te irită.

Că s-au pierdut, n-a fost o întâmplare,
au ars pe rând, în multe anotimpuri
în care ți-ai ascuns iubirea-n mare
atunci când arca lui trecea prin timpuri

Cu cer senin sau, poate, uragane
de care te-ai ferit și-ai stat deoparte,
lăsând ca valuri mari și turbioane
să-l mâne, singur pe cărări, departe.

În lumea ta, sunt visuri ce te-mbie
la o uitare-a vieții fără vină
iar calea ta în viitor să fie,
în liniște și pace, spre lumină.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Era în alb. Tot albă – sclipirea de la coasă,
Privirea ei – în flăcări, un mers grăbit și, totuși,
Nu tremurau nici apa, nici frunzele de lotuși,
Sub pasul care-adună și duce umbre-Acasă.

Cu nimb de nemurire și râs ca de hienă,
Strivea tăcerea nopții pe dalele de plâns
Aliniate-n timpul din viața-n care-a strâns,
În palmele durerii, arome de cangrenă.

Se zvârcolea, tăcerea, în zarvă de cuvinte
Ce-și bâiguia finalul în scâncet alb-lăptos,
Fior adus din visul de șarpe sinuos
Al celui ce, iubirea, o-nsămânțează-n minte.

Prin mlaștina creată de-o stea ce lăcrimează,
Ascunși în ceața deasă, cocorii, triști, dansează.

Din vol. “Cântecul visurilor” 

Trec prin fumul de țigară
Cu privirile … lulea,
mai mijite, mai în doară,
dar sunt, fix, la masa ta.

Mai coboară pe sub masă,
se rotesc, aiurea,-n fum,
te învăluie … Frumoasă!
… iar țigara mea e scrum.

Mă ating degrab’ la coaste...
Parcă una ... n-aș avea!
Gânduri pline de contraste
îmi șoptesc: e coasta ta.

Mă ridic, mi-adun curajul,
dar mă simt ca un boboc
pregătindu-mi, grav, tirajul
de cuvinte: “Ai un foc?”

Din vol. “Dor de lele”

Am plâns destul. De-acum, inelul tău
pe care l-am purtat atâta vreme,
va fi eliberat de rolul său,
căci viața înapoi vrea să mă cheme.

Voi renunța la haine ce-mi ascund
și îmi răpesc prea mult din tinerețe,
în suflet am să-ncerc să mă afund,
să-l ușurez de lacrimi și tristețe.

Voi încerca să fiu cum am mai fost,
să simt, din nou, căldură și lumină,
să încetez cu viața fără rost,
căci sufletul mi-e viu și n-are vină.

Inelul tău, al meu, acum l-am scos,
dar nu te uit, nu pot și nu am cum,
căci tot ce am trăit, a fost frumos
pân-ai plecat pe cel din urmă drum.

Eu am un mâine, am un viitor,
o cale de urmat, necunoscută,
pe care-o voi călca, dar fără dor
și-n suflet cu iubirea-mi renăscută.

Din vol. “Zece”

Era un loc, în inima pădurii,
Mai liniștit decât o zi de vară
În care, în căldura de afară
Nu și-ar urni topoarele nici furii.

Acolo, ura lor nu pătrunsese,
Căci nu era ușor de străbătut
Un codru care, din adânc trecut,
Tot ce-i era-mpotrivă, distrusese.

Vorbeau bătrânii că erau fantome,
Strigoi și vârcolaci, ba chiar vampiri
Sau uriași porniți pe ciopârțiri
Și ahtiați de-a’ sângelui arome.

De plăsmuiri, eu n-am nicicum vreo teamă,
Iar gândurile mele sunt mereu
Curate, căci eu merg la “locul meu”,  
Cel care-atât de des, la el, mă cheamă.

Aș merge azi, cu cortul, în pădure,
Dar cum să ies când e atât de cald?
Ei bine, plec. Acolo-am să mă scald
În lacul unde umbrele sunt pure. 

Din vol. “Cântecul visurilor” 

Te strig, te chem și rog în lacrimi vântul,
să-mi fie pentru tine mesager,
să-ți amintească tot ce jurământul
a însemnat: iubire pân’ la cer.

Tu ai trecut de el? Ești printre stele?
Cum poate-atunci o lacrimă în vânt
să îți arate patimile mele
sau să te-ntoarcă, iarăși, pe Pământ?

Întoarce-te și-nseninează cerul,
alungă norii, limpezește ape,
renunță la lumina și misterul
din stelele ce vin să te adape!

Revino la-nceputuri! Din ruine,
alungă amintirile ce dor,
plutește pe același val cu mine
și-mi iartă orice vină! Te implor!

Din vol. “Călător prin gânduri”

Tu știi câte stele sunt?
Muuuuulte,
Iar copacii le numără.
Vrei să vezi cum numără copacii
stelele?
Uite: fiecare frunză
are o stea a ei,
una singură.
Nu încerca să numeri frunzele!
Privește spre mine:
în seara asta
voi începe să tremur ca o frunză
în privirea ta.

14 aug. 2017

Azi, te invit prin amintiri s-asculți
un freamăt ce se-aude și acum
pe țărmul cu același vechi parfum:
al tău, al meu și-al pașilor desculți.

Închide ochii! Simți? – eram doar noi,
călcând pe fire-ncinse de nisip,
cu fericirea-n suflet și pe chip,
încrezători în viață, amândoi.

Aveam o strălucire în priviri
și-o mângâiere-n fiecare gând
ce devenea un val de mare blând
pe trupul așteptatei regăsiri.

Deschide ochii-acum și spune-mi: tu
auzi chemarea vechilor porunci
când simți parfumul verii de atunci?
Îți văd sclipirea-n ochi, nu spune “Nu!”.

Din vol. "Eterna căutare" 

Azi, te iubesc! Te vei mira: “Și azi?” -
iar eu te voi privi cu bucurie
“Cu tot ce-a fost? Cu tot ce va să fie?"
- Aș vrea, din ce a fost, acum să scazi
tot răul și ... renunță la trufie!
Oprește-ți pașii singuri și nomazi!

Ce va mai fi? Doar eu și tu vom ști,
în viitorul nostru împreună,
în viața ce-ar putea fi mult mai bună
atunci când vom fi doi și vom gândi
că Soarele nu va să mai apună
cât timp lumina noastră va zâmbi.

Din vol. "Chipul iubirii"