Am trecut peste crestele munților
privind norii,
iar ploile m-au urmărit
până la ultimul pas.
La trecerea anilor,
eram acolo și, 
de fiecare dată,
m-au luat cu ei.
Mi-am așteptat iubita 
zi de zi,
dar ea a venit într-o noapte,
o noapte de mai
care îmi urmărește visele
și le dă culoarea 
unor flori
albastre.

19 sept. 2021

Doar păsările mai puteau ajunge
La turnul din cetatea dintre stânci,
Ei reușind orice dușman s-alunge
Cu arme ori, ades, c-un singur brânci.

Erau puțini căci, în pustietate,
Un trai atât de greu împiedica
Pe cei trândavi să vină în cetate
Și să muncească pentru cei din ea.

Aveau în munte mine-aducătoare
De aurul cerut de traiul lor,
Dar zilele erau plictisitoare,
Iar nopțile încătușate-n dor.

N-ar fi rămas, ar fi plecat în lume
De n-ar fi fost cu toții hăituiți
De-acei ce căutau să îi îndrume
Spre zeii lor, din ceruri maziliți.

Aveau un singur zeu și-nchinăciune 
Doar lui îi ofereau și îl iubeau,
Munceau, oftau și plini de-amărăciune
În fiecare seară-i mulțumeau.

Din vol. “Cântecul visurilor”

N-am crezut că toamna vine
Cu ochi verzi ce știu să mintă,
Mă privesc și se alintă
Cum că-s numai pentru mine.

În mișcările-i sprințare,
Dintre fructe, două mere
Cer căușuri, nu panere,
Ca să-mi fie sărbătoare.

Ochii mei parcurg pe trupu-i
Rotunjimi unduitoare
Și-mi provoacă sete mare
Pentru gustul din sărutu-i.

Toamnă, toamnă, ce-mi faci mie
Cu mișcările-ți divine?
Simt, prin sângele din mine,
C-a-nceput o simfonie.

Te-așteptam de astă-vară
Să îmi vii așa cum ești
Și să-mi spui că mă iubești,
Dar ai ochi de primăvară!
 
Din vol. “Cântecul visurilor”

Bătaia, se zice, e “ruptă din Rai”,
aşa c-am aflat unde creşte
şi, iute, mă-ntreb: o fi bine s-o dai
ştafetă la cel ce-o primeşte?

De ce zic “ştafetă”? Păi, mie mi-e clar
că cel ce-o-ncasează, săracu’,
o dă mai departe ca, într-un final,
bătaia s-ajungă la Dracu.

Acel ce-o transmite e-un biet mesager
ce face, cu trudă, naveta,
cărându-şi prin viaţă “ruptura” din cer
şi dând moştenire “ştafeta”.

Din vol. “Hai, pa!”

Zâmbeşti, cu-acelaşi gând de altădată,
privind oglinda care-ţi spune: “Tu
eşti tot frumoasă, ştii, eşti neschimbată!”
şi îi răspunzi: “Da, da!”, în loc de “Nu!”

Ai fost frumoasă-n vremurile-acelea
când te simţeai iubită şi-ai fi vrut
ca timpul să nu-ţi încreţească pielea,
să îţi rămână cum era-n trecut.

Ai vrea şi ochii să îţi strălucească
sub arcul ce îi străjuie frumos,
iar buzele în roşu să lucească
şi să îţi poarte zâmbetul duios.

Erai frumoasă, da şi încă eşti,
dar ce să ştie ea, doar o oglindă,
de sufletul pe care-l găzduieşti,
căci n-are cum în tine să descindă.

Din vol. “Eterna căutare”

Aș vrea să pot să mă încred în tine,
să-ți cred orice cuvânt, iar tot ce faci
să-mi placă și să simt că-mi este bine,
iar tu, cu tot ce fac, să te împaci.

Îmi ești în gânduri, te iubesc, știi bine
că-n suflet mi-ai intrat, în sânge-mi ești,
îți tot spun asta, nu mă pot abține,
căci știu acum că, încă, mă iubești.

Te vreau alături, vreau să-ți simt privirea,
cuvintele, pe buze să-ți ating,
în brațe să mă ții, să-ți simt iubirea
prin noi fiori ce-n suflet se preling.

Te-aștept, căci am să-ți spun atât de multe
iar timpul pare-acum a sta în loc,
nici inima nu vrea să mai asculte:
cu tot cu neîncredere, ia foc.

Din vol. “Chipul iubirii”

Dacă mi-ai întâlni tristețea
într-o zi,
te-ai opri acolo,
în mijlocul străzii,
să-i ștergi o lacrimă
și să-i amintești
că-ți datorează
multe altele?
I-ai face umbră
cu sentimentele tale
astfel încât,
la despărțire,
umbra ta
să-i acopere
primul zâmbet?
Dacă ai face asta,
te-aș iubi.

8 sept. 2015

E toamnă
Și-nserarea adună în mănunchi 
Fuioare ce coboară, ca dintr-un tainic ciur,
În apa liniștită
La care, în genunchi,
Îmi tac nefericirea 
Și să o schimb, mă jur.

“Ridică-te” -
Șoptiră, deasupra mea, din ramuri
Cu frunze-ngălbenite, copacii de pe mal -
“Și fă-țí din înserare
Amestec de balsamuri
Apoi, din visul nopții,
Al vieții madrigal!”

M-am ridicat
Și totul părea o feerie:
Pluteau pe unde raze, iar liniștea din lac
Se transformase-n imnuri,
În cânt de bucurie
Ce-mi aducea miresme
De flori de liliac.

Din vol. “Eterna căutare”

O, zei nepieritori, ce v-am făcut
de v-ați întors privirea de la mine?
-căci sunt prea multe zile ce-au trecut
de când aștept un vânt ce nu mai vine.

V-am dat ofrande, v-am făcut pe plac,
și n-am avut decât o rugăminte:
atunci când drumul vieții am să-l fac,
să vă aduceți și de mine-aminte,

să m-ajutați, pe calea mea să merg,
furtunile să nu mă-ndepărteze
de cea spre care-aș vrea acum s-alerg,
dar vântul s-a gândit să înceteze.

Nu cer prea mult, nu vreau nimic în plus,
sunt un soldat ce a luptat pe mare,
iar vouă-ntotdeauna m-am supus
și m-am plecat în sfântă venerare,

dar ea m-așteaptă, mai curând să vin,
să o salvez de-atâta pasiune
cu care curtezani ce nu se-abțin
o urmăresc și speră-ntr-o minune.

Ea știe c-am să vin, că am cuvânt,
că-n viitor va fi a mea regină,
dar timpul s-a oprit, trimiteți vânt
și dovediți-mi grația divină!

Din vol. “Călător prin gânduri”

Sub cerul de sânge, îl doare
tăcerea ca într-un mormânt
a visului care s-a frânt
în vara ce plânge și moare.

Copacul, puternic odată,
credința-n iubire-a pierdut
și simte un rece sărut
al toamnei ce i se arată.

Distrus de o vară fierbinte,
cu frunzele arse-n pârjol
și-n el doar cu sete și gol,
așteaptă un semn să-i alinte

durerea din suflet și speră
ca trecerea-n alt anotimp
să-l facă să uite, în timp,
de vara ce-a pus frontieră

și-a ars, într-un mod nepermis,
credința-n iubire și vis.

Din vol. "Zece"