Înspre ce se-ndreaptă, unde vor ajunge,
Nu pot ști, nu ține de natura lor,
Nu pot orizontul vieții a-l străpunge,
Căci necunoscută-i calea undelor.

Dacă se vor sparge-n stâncile din maluri,
Dacă se vor pierde-n clipe de nisip,
Nu vor să o știe și se-ndreaptă-n valuri
Spre necunoscutul tainei fără chip.

Este doar o cale și-o urmează-n unde
Care nu se-ntreabă, în frânturi de gând,
Ce se-ntâmplă-n ceață, ce se mai ascunde
Pe sub bolta nopții-n zare apărând.

Poate-i o vecie-n care vor renaște,
Poate-i altă mare, poate nu-i nimic
Din ce timpul nostru pare a cunoaște
Și, în veșnicie, e atât de mic.

Bolta le îndeamnă calea să-și urmeze,
Stelele-s vrăjite și, în urma lor,
Lasă ani-lumină care să conteze
Doar în nemurirea veșniciilor.

Pe caii noștri, în galop,
în tropotit ca de potop,
zburam, cu pletele în vânt,
încrezători și plini de avânt,
iar frică n-aveam strop.

Era o bucurie-n noi
în ziua-ceea, zi de joi,
de parcă-n vechile povești
sau pe câmpiile cerești,
doar noi eram eroi.

În jurul nostru, un decor,
sălbatic și necruțător,
era de frumusețe plin,
și ne părea atât de lin
sub cerul făr-un nor.

Am alergat, am obosit,
curând, pe-o stâncă ne-am oprit
și, îndelung, ne-am sărutat
ca într-un cânt ce-a fost uitat
în spațiul infinit.

Din vol. “Oare” 

Când elixirul li s-a terminat,
N-au mai putut să urce în Olimp
Și nici să scape-ntruna de un timp
Ce i-a ajuns și nu i-a bucurat.

Zeițele priveau cum zeii lor
Creșteau în burți și nu aveau puteri
Ca mai demult, dar acuzau dureri
Când mai munceau, în rol de muritor.

Iar ele… ele tot schimbau oglinzi,
Ori căutau s-ascundă câte-un rid
Ce le părea un element stupid
Atunci când înspre frumusețe tinzi.

Se tot schimbau și, într-o bună zi,
S-au adunat ca-n vremuri, într-un sfat
Ascuns, normal, căci nimeni n-a aflat
Ce-au inventat și dacă-n veci va fi.

- Ce regi coborâtori din cer!? Minciuni!
Venim cu altele și, permanent,
Vom fi crezuți, cu voci în parlament
Ce vor promite noi și noi minuni.

Vom face noi și toți ai noștri bani
Din ce promitem, nu vă-ngrijorați,
Iar între noi ne vom purta ca frați
În dos, că-n față vom părea dușmani

Și muritorii nu vor bănui
Că noi, cât va mai fi ceva de ros,
Nu ne vom bate pe același os
Și, fără elixir, tot zei vom fi.

27 aug. 2022

Aripile nopțíi se-ntindeau, tăcute,
Prefăcând văzduhul într-un labirint
Cu ieșiri de taină-n lumi necunoscute,
Înșirate-n lungul Râului de-Argint.

Lotca-nchipuirii luneca prin vise
Încercând s-ajungă într-o lume-a mea
Care, într-o noapte, mi se zugrăvise
Ca tărâmul unde viața nu durea.

Petreceam cu ochii maluri de-ntuneric,
Stele fumegânde pe destine reci,
Rupte dintre file-ascunse-n ezoteric 
De neînțelesu-n care te petreci.

Picături de viață se scurgeau pe mine
Când veniră zorii. Doar un vis îmi fu
Căutarea lumii zărilor senine,
Căci eu am o lume și-i doar una: tu.

Din vol. “Aripi de azur”

Când a-nceput să scrie, se-nserase
Și umbrele din versuri se-alungeau
Spre ceea ce nicicând nu se cântase
În țara-n care plopii se-nsoțeau.

Lumina din feștila tremurândă,
Îl urmărea de-a lungul unui vers
Cu o speranță așteptând, plăpândă,
Finalul în cuvinte de neșters.

Era târziu și noaptea-i încolțise
Visarea dintre clipele târzii,
Dar Luna, în fereastră, răsărise
Și visul tot a vrut a-i limpezi.

A terminat poemul. O-ncântare!
Nimic din ce-a creat nu îi părea
Atât de bine scris. Cerând iertare,
A stins lumina… câtă mai ardea…

Din vol. “Aripi de azur”

Prin câmpul de orz, șerpuia o cărare
Pe care treceam după-amiaza târziu,
Când totul ardea și părea un pustiu
Din care fugeau, spre păduri, căprioare.

Decor nemișcat, suferind în tăcere,
C-o boltă albastră privindu-l de sus
Cu milă, senină, știind că-n apus
Un vânt va veni, un balsam să-i ofere

Iar norii de ploaie-și vor cerne sfârșitul
Pe-ntinderea serii din câmpul uscat,
În stropi ce-or cădea pe-un pământ însetat,
Cu lanul dorindu-și, din nou, răsăritul.

Va fi întuneric, o lume de visuri,
În lanul de orz însuși Raiul va fi
Când Îngerul Nopții în el va veni
C-o harpă ce cântă ca-n vechile-nscrisuri.

Urmez șerpuirea cărării ce-mi spune
Povestea din lan, când căldurile curg
Și ard, uneori, dar se-opresc în amurg …
Iar eu calc pe-o umbră, în sunet de strune.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Prin lunca dintre dealuri trecea un mic pârâu:
O apă, două maluri, și eu, crezându-l râu.
Mă dezbrăcam în grabă, cu gândul să mă scald,
Și n-aveam nicio treabă cu alții: “Vara-i cald!”

Mă atrăgeau copacii cu ciori în vârful lor,
Și m-așteptau ortacii de-acolo să cobor.
Treceam și prin livada -păzită de-un pitic-
Când ani aveam decada (sau mai aveam un pic).

Era o altfel lume cea-n care am crescut;
Avea ceva anume, acum necunoscut.
Era, cumva, mai bună, deși erau nevoi,
Iar când furam o prună, mă rușinam apoi.

Era o bucurie vacanța la bunici,
Cum ar putea să fie și-acum, la cei mai mici.
Căci lumea-ceea veche, ticsită cu povești,
E fără de pereche. N-ai cum să n-o iubești.

Din vol. “Oare” 

(Hexagramă)

O cucerise iute, c-o brăţară,
Şi-n gemete îşi consuma amorul
-Îşi alesese foarte bine dama-
Când, brusc, a auzit: "Prea ca la ţară!";
Şocat, dezamăgit, nu şi-a dat seama
Că iarăşi ... n-a închis televizorul.

Din vol. “Parfum … vesel”

Îmi apăreau imagini, în clipe visătoare,
C-un munte și o grotă în care se afla
Comoara căutată de minți scormonitoare
De când se auzise că înc-ar exista.

Trecea ca o legendă a unui rege-nvins,
Dar care apucase în munte s-o ascundă,
Iar cei ce-au căutat-o, în căutări s-au stins,
Nereușind în grota comorii să pătrundă.

Când trec prin chei de munte, pe drum cu serpentine,
Încep să îmi închipui: pe munte de-aș urca,
M-ai însoți, iubito, ai vrea ca tu, cu mine,
Prin grotele ascunse, comori a căuta?

Mi-ai fi însoțitoare, cum de o viață-mi ești,
Pe pantele abrupte de prin sălbăticii
În care doar jivine ce n-ai vrea să-ntâlnești
Străpung tăcerea nopții cu ochii lor făclii?

Azi, visul cu comoara, venit pe neștiute,
Ne duse împreună în grota care fu
Întunecoasă tare, dar eu, pe nevăzute,
Îmi atinsei comoara. Erai , aceea, tu.

Din vol. “Aripi de azur”

Ei au plecat pe drumuri diferite:

El – peste valuri pline de apus,

Ea – pe cărări ascunse și umbrite

De gânduri care nu i s-au supus.

Plutirea lui pe valuri neștiute

De stelele ce-n boltă surâdeau,

L-a dus pe țărmuri noi, necunoscute,

În care gândurile se-aprindeau,

Zburau spre cer cu licăr de comete

Ce-au renunțat să cadă într-un gol

În care-ar stinge ultime regrete

Și-ar încheia povestea unui rol.

Din cerul plin cu gândurile-aprinse,

Urmând aceeași cale spre apus,

Au început să picure, surprinse,

Acelea care-și căutau supus

Și, așternându-se-n cărări străine,

Au așteptat să vină pașii ei,

Ca tălpilor desculțe să se-nchine,

Cum o făceau sub florile de tei.

Din vol. “Aripi de azur”