În spațíul acela îngust
Aflat în adânc de crevasă,
Credeam că am dreptul și-i just
S-arăt că de viață îmi pasă

Și-am tot încercat să aleg
Un drum, să pășesc în lumină,
Să fiu, eu și ea, un întreg
Ce poate divin să devină.

Ales-am cărarea de vânt
Și-am fost azvârlit în furtună,
Apoi, frământări de pământ
Au vrut bariere să-mi pună.

Poteci de prin sufletul meu,
Alese din gânduri amare,
Mi-au fost la-ndemână mereu
Și toate-mi erau acuzare.

Credeam c-am să fiu un întreg
De caut afară lumină,
Dar azi am aflat și-nțeleg:
În mine-i esența divină.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Se-ntunecase cerul și cernea,
Prin aerul de secetă aprins,
Răspunsul la o rugă ce-l durea
De când s-a înălțat și l-a cuprins.

Simțea în ea cum ultime puteri
Au devenit cuvinte în eter
Și i-au transmis acele mari dureri
Născute-n lumea celor care pier.

Știa că-n arșița de peste zi
Își vor întoarce ochii de la el
Și se vor întreba cum vor trăi 
Pe un pământ ce nu mai e la fel.

Nu pentru ei e ploaia, nu-l ating,
Venite dintr-un astfel de izvor,
Cuvintele acelor ce se sting
Și nu mai au cui cere ajutor.

El cerne-n tihnă stropii grijulii
Spre cea a cărei rugă l-a cuprins
Și care, cu petalele ei vii,
Privirea lui, îndată a aprins.

21 aug. 2025

Nu mi-ai lăsat doar cheia, mi-ai lăsat
lumina care-n ochi îmi strălucește,
același vis, ce nu s-a-ndepărtat,
și sufletul, ce-n lacrimi izbucnește,
căci ai plecat.

Nu-i vina ta, războiul e de vină,
dorința de putere-a unui om,
religia, cu oastea ei creștină
și ura-mprăștiată dintr-un dom
de un neom.

Ne pregăteam de viitor, de nuntă,
crezând iubirea noastră în destin
și nu o depărtare că înfruntă,
chiar dacă-n inimă e cer senin,
căci e tot chin.

Acum te-aștept, aș vrea să-mi scrii, dar ... lasă!
Îți e mai greu sau, poate, ești rănit,
voi scrie eu căci, singură, acasă,
mă tot gândesc la trupu-ți istovit
ce am iubit.

Privesc o cheie: cea de la o ușă
spre-un viitor ce pare interzis,
iar jarul din cămin e-acum cenușă
ce-așteaptă, rece, un destin rescris
ca-n vechiul vis.

Din vol. "Zece" 

Seara-n care marea se-ntâlnea cu Luna
Mângâindu-i forma-n valurile moi, 
Mi-a șoptit că lângă mine-ntotdeauna
Tu-mi vei fi pe drumul către timpuri noi.

Cum vor fi acestea, cum se vor deschide
Spre amurgul-poartă către alte vieți,
Poate voi afla-o de la perseide,
Șoapte picurânde scurse din peceți

Puse pe destine scrise-n pergamente
Zăvorâte-n pacea lumilor de-apoi.
Dar din nesfârșire, mai răzbat fragmente
Strălucind o clipă mai presus de noi. 

Unul dintre-acestea, spre deosebire,
Mi-a adus o șoaptă ruptă din trecut 
Și din viața-n care tu mi-ai fost iubire,
Începând cu clipa când te-am cunoscut.

Șoapta pare-o filă scrisă-ntr-o poveste
Unde, printre rânduri, mă aflam și eu,
Învelindu-ți trupul în priviri celeste
Și în rugăciunea sufletului meu.

17 aug. 2022

Alesesem, prin ape, un drum spre Pământ
Și-am trecut de genuni și de munți cufundați
În tăcerea din hău cu tenebre-spăimânt,
Depășind zei hidoși, în străfunduri uitați.

Mă priveau, îi priveam și treceam printre ei
Ca o minge de foc aruncată-n văzduh
De-un vulcan reaprins ori de-un mag din acei
Apăruți din senin, c-un aspect ca de duh.

Înotam spre lumini. Apăreau, dispăreau,
Mă-nsoțea doar un Yin, urmărit de un Yang
Și de negre sclipiri ce, din urmă, veneau;
Mă-narmam cu o armă de gând bumerang

Și-aruncam cu senin, ca să-mi vină-napoi
Cu-mpliniri de cuvânt și speranță în rod
Al seminței de bun ori în ramuri de-altoi
Ce-mi vor fi viitor în al lumii năvod.

Îmi eram de ajuns, pregătit de un zbor
Prin tărâmul de vis ce deasupra-mi era, 
Nevăzut pân-atunci, ca o țară de dor,
În corabia vieții din zodia mea.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sunt un crâmpei din visul frânt
al păpădiei, pe Pământ;
Sunt umbra florii ce-a dorit
să înflorească-n asfințit;
Pot fi un curcubeu căzut
din zborul unui gând pierdut
sau doar amestec de culori
adus de fluturi călători;
Mai sunt suspinul ce-a zburat
spre norul cel întunecat
în noaptea cerului spuzit
cu stele-n timpul infinit.
Iar ce n-aș vrea să fiu, nici pic,
e numai stropul de … nimic.

Din vol. “Eterna căutare”

- De-ar fi să plec, să nu mai știi nimic
Din tot ce fac și simt ori ce culoare
Au nopțile ascunse-n depărtare 
În așteptarea unui venetic,

Ce-ai spune-atunci? În ochi, de m-ai privi,
Ce gânduri ți s-ar transforma în șoapte
Menite să amâne lunga-mi noapte
În care voi apune într-o zi?

- Să îți amân plecarea, n-aș putea,
Dar te-aș privi și mâna aș întinde-o
Spre mâna ta, pe care aș cuprinde-o 
Așa cum ai făcut și tu cândva.

Voi strânge-o tare, da, iubitul meu,
Și-ți voi șopti aceleași vechi cuvinte
Pe care ți le-am spus, cuvinte sfinte
Ce se vor încheia cu: “Merg și eu!”

Din vol. “Cântecul visurilor”

Azi-noapte m-am culcat târziu,
- Mă știi doar, sunt un cafegiu -
Trei filme am privit pe net,
Am mai sorbit un cabernet,
Am ros, pe rupte, mizilic
Cu gândul că, măcar un pic
De m-ai iubi, ai fi și tu
Pe Facebook, însă nu și nu!
Am așteptat, am tot sperat,
Nerăbdător și disperat;
Am adormit c-un gust amar
Apoi, în noapte, un coșmar;
Acum sunt trist, posomorât,
Sunt indispus, dar hotărât
Îți spun: - Adio, draga mea,
Nu pot uita greșeala ta
De-a nu îmi da, în timp util,
Un "Like" la poza de profil!

Din vol. “Parfum ... vesel”

Pe-un șezlong de prin Mamaia,
Într-un spațiu îngrădit,
Se bronza, că doar de aia
A venit.

Soare, briză, leneveală,
Ochii-nchiși … nici n-a simțit
Un țânțar cu burta goală,
Hămesit.

Nu știa de-ngrăditură
Și-a ajuns la ea ușor,
Începând o sugătură
De picior.

Ce să mai! – a fost un tunet,
De-am crezut că mor, parol!
Palma grea a scos un sunet
De pistol.

Dar … ce urmă sănătoasă:
Galben-pai pe-un roșu-crud;
Tatuaj o fi? Frumoasă! -
Tot aud.

A trecut și săptămâna,
Iar de-atunci, succes ușor:
Toți ar vrea să-i pună mâna
Pe picior.

Din vol. “Hai, pa!”

Au ruginit culorile-n pictură,
și-au fost atâția ce și-ar fi dorit-o
atunci când strălucea, dar au privit-o
cu ochi ce înclinau spre aventură.

Era seninul, aerul cuminte
cuprins în zâmbet simplu de copilă
ce cară în ulciorul din argilă
răcoarea serii dintr-o zi fierbinte.

Din florile de-acolo, numai două
au rezistat în timp, prin puritate,
și au rămas frumoase, nepătate
decât, din când în când, cu stropi de rouă.

Iar timpul lor, complice de o vreme,
a-nlocuit clepsidra c-un pahar
în care apa, limpede-cleștar,
a-mpiedicat plecarea mai devreme.

Au ruginit culorile-n pictură,
și s-a-mbibat de-acum cu-atâta apă
încât e greu paharul s-o încapă.
A fost, și pentru timp, o aventură!

Din vol. “Călător prin gânduri”