Ascult suspinul florilor de-april
În colțul de livadă unde cerul
A-nlocuit abia-nceputul tril
C-un șuier care-n spate poartă gerul.

E-n zori, dar unde-s? Poate s-au ascuns
În umbra picăturilor de ceață
Și nu le dau speranțe, nici răspuns,
Acelor ce suspină-n dimineață.

În visul rece-al ultimului zbor,
Petalele își simt destinul frânt
Și caută, de sus, un ajutor -
Un soare arzător sau poate-un vânt

Ce ar putea în cețuri a lovi
Și a elibera din ele zorii, 
Ca să-și întindă caldele mantii
Sub cerul unde vântu-alungă norii.

Și se întâmplă visul de april
Și în livadă iar e primăvară, 
Cu zumzet de albine-n zbor febril
Spre florile ce-au refuzat să moară.

Când îți eram lumina depărtării,
Tu îndreptai privirile spre cer
Și te-ntrebai ce fel de curier
Aduce alinare întristării,

Căci gândurile mele înspre tine,
Acaparau fuioarele de vânt
Și deveneau al norilor frământ,
Sau se-ascundeau în zborul de albine,

Ori într-un stol de păsări călătoare,
Când nu erau culori în curcubeu
Și îți veneau purtându-ți dorul meu
Născut în zilele din depărtare.

A fost demult – acum sunt amintire
Și parcă am uitat de anii-acei,
Căci mesageri sunt ochii tăi și-ai mei,
Iar în lumina lor e împlinire.

Eu cred că tu te-ai rătăcit 
pe acolo,
prin visele mele,
pentru că te văd parcurgându-le cărările
și oprindu-te la poarta fiecăruia,
încercând să ți-o amintești pe aceea
prin care ai pășit demult,
fără să-i vezi culoarea și alcătuirea,
atunci când o întâmplare 
te-a trecut pentru prima dată
prin ea.

30 mar. 2025

Privesc iubirea ta cum zboară
Prin ochii tăi 
Spre iarna mea
Și văd cum cerul se-nfioară,
Iar îngeri zborul își opresc
Și, dintr-odată, strălucesc
În raze care 
Se strecoară
Spre ultimul suspin 
De nea.

În cântecul de primăvară,
Dansează norii 
A pustiu
Și se petrec spre-o nouă seară
Cu stele care-ncet, încet,
Destramă locul lor secret
În care-așteaptă 
Să apară
Tot ce avem în suflet 
Viu.

15 mar. 2025

Un sultan cu barba aspră și pe-alocuri colilie,
S-a trezit c-o muscă beată la plimbare pe chelie
Și-a pocnit-o greu, cu sete, de-a făcut-o chiseliță,
Iar pe capul lui, o pată mirosea a șliboviță.

N-ar fi fost o mare brânză, dar a fost ce a urmat,
C-a-nceput de-atunci sultanul să se poarte mai ciudat
Și nu-i mai plăcea haremul, nu îi mai plăcea nimic,
Nici cadâne zbânțuindu-și dansurile din buric.

Eunucii, pe la colțuri, cu nevestele șoptind,
Au ajuns și ei să creadă c-ar avea ceva murind
Și-au chemat toți vracii vremii, au chemat și-o vrăjitoare
Să îi afle beteșugul, ori blestemul, ori ce-l doare.

N-au găsit nimic, dar baba s-a grăbit doar lui să-i spună
Că-ntr-o țară cum nu-i alta, sunt femei ce se adună
Doar o noapte-n an, dansează și-s frumoase cum pe lume
Nicăieri nu se mai află, dar n-au un preabun renume.

Auzind de-așa minune, făr-a spune nimănui,
Și-a lăsat sultanul țara, a plecat din lumea lui
Cu speranța-n gând să intre, chiar de e umilitor,
Ultimul pe lista lungă cu haremul ielelor.

28 ian. 2025

Am rămas în Fantas Gora
Singur-singurel, o vreme,
C-a plecat sătulă, poate,
De poeme.

N-a crezut că eu, în raiul
Din așa pierdut atol,
Nu pot fi, pe-o plajă goală,
Suflet ... gol.

Încă-i mai vedeam caiacul,
Când, prin urma lui, în trenă,
Îmi venea din valuri calde
O sirenă.

19 ian. 2025

De-ți vei trimite-n lume dorul
Ca o cometă de iubire,
Să nu te miri c-o strălucire
Va fi poveștilor izvorul

Și vor începe să se-aștearnă
Pe-un plai în care numai gerul
E pe pământ corăbierul
Plutind pe nopțile de iarnă.

Vor fi povești nevinovate
În albul care le îmbracă
Și-n vântul care, parcă-n joacă,
Le-nvârte-n dansuri repetate.

Doar cele spuse cu căldură
La gura sobelor încinse,
Vor fi scântei din nou aprinse
Din vremurile ce trecură,

Iar dorul tău trimis în lume
Va fi cuprins de-o strălucire
Ce-ți va aduce în privire
Cometa care să te-ndrume.

12 ian. 2025

Pe-un atol din Fantas Gora,
Eșuasem eu cu ea,
Pe un trunchi ce, dus de valuri,
Rezista.

Și-n acea sălbăticie
Plină de cocotieri,
Ne-am simțit Adam și Eva
... până ieri.

Ce-a fost ieri? Păi, ce să fie:
Blonda mea de pe atol
Și-a dat seama că acolo
N-are ... mall.

7 ian. 2025

Într-o noapte oarecare dintr-un an ce-a fost cândva,
M-am trezit cu o urare ce de-afară se-auzea:
“Omule cu versuri calde care-ți trec prin minte-ades,
Cum poți tu să lași smaralde ce-ar putea avea succes

Dacă razele de soare le-ar vedea, le-ar mângâia, 
Le-ar citi cu-nfrigurare? Scoate-le din mintea ta
Și le scrie pe-ndelete, pune-le în poezii
Ca s-astâmpere de sete ochii încă umezii,

Gândurile nesătule de frumosul pus în vers,
Scrie cât să-ți îndestule drumul, cât mai ai de mers!
Ele-acolo, zăbrelite, n-au o viață, n-au sclipiri, 
Nu pot ști de sunt iubite, nu rămân prin amintiri.

De-o vei face, eu, urarea, îți voi da ce-ai vrut mereu
Până te-a cuprins uitarea. Îți voi da tot gândul meu
Cel de bine, de plăcere ca în anii ce-or veni
Versul tău, când ți-o va cere, să-i dai drumul ... să îl scrii!”

Ascultând acea urare dintr-o noapte de cândva, 
M-am trezit și, drept urmare, iat-aici povestea sa.

3 ian. 2025