Mă, frațâlor, cât oi fi eu de Nae,
Și beutor de samă-n satul meu,
O scald mereu din lae în bălae
De nu mai știu: sânt eu, or nu sânt eu?

Că-m zâsă mie unu: “Bă, băete,
De-aș fi eu d’ăla care poa să cânte,
M-aș duce colo une, pe-ndelete,
S-alege-o voce, țara s-o încânte.

Că tu, când bei un zaibăr d-ăla bun
Ești Pavaroti, mă, ascultă-aici,
Că nu te mint, dar, când e prost, îț spun:
Din gât îț ies miorlauri de pisici.”

Cân l-auzâi pe Ion a lu Purcaru
Că-m zâsă că am voce – i-auz mă! –
Iote-m veni așa: cân iau salaru,
Să dau pe gât un d-ăl de voce dă.

Și mă-nvăță Lisandru lu Șoșoi
Să bag aifonu pe înregistrare
În pozunar de sus, la cămeșoi,
Cân mi-o veni să țâp în gura mare.

Ete-o făcui și pe-asta, o făcui!
C-așa sânt eu: cân zâc ceva, e lege!
Acu, ce mi-a ieșât, o să vă spui,
Da nu azi, poate mâine, cân m-oi drege.

La cap, că glasul – muicăăăă! – d-ăla am
De mă crucesc ș-acu de ce-am putut,
Că mă ascult, da cu-nțălesu … neam!
M-o fi-nțăpat ceva de m-a durut,

Or a plouat și-a bubuit mai tare,
De s-auza cum dai la mămăligă
În ceaun, cu o lingură mai mare,
Sau când îț intră-n mână o țăpligă.

Ce-mi amintesc, de zaibăr și de voce,
E c-a fost bun –acu, de zaibăr zic –
Iar de ailaltă cred că fu o … ce?
N-am zâs că de-aia nu vă spui nimic?

Dar las că pun eu mâna pe bufonu
De-a zâs că-s Pavaroti și îl ard,
Da cred că și pe ăla cu aifonu
Îl țân oleacă agățat în gard.


Din vol. "Hai, pa!"

Ea vine în zilele-n care
Cascada își varsă-n tumult
Noianul de ape-n vâltoare.
Ea vine și vine demult.

De unde? – pădurea nu știe,
Nici stâncile vechi ce păzesc
O salcie verde, mlădie,
Sub care se-așază, firesc.

Privesc silueta-i divină
Și-aș vrea … o, ce mult mi-aș dori
Ca brațele mele s-o țină
Aproape, de zbor a-i servi,

S-o poarte în lumi de lumină
Pe căi ce-i vor fi de neșters
În anii în care, deplină,
Iubirea-i va fi univers.

Ea cântă. Cascada-și oprește
Întregul vacarm. O ascult.
Ea cântă, iar sufletu-mi crește,
Și crește, și crește prea mult.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Pe umbrele bătrânilor copaci,
mergând cu grija celui ce se-ascunde,
din ce în ce mai în adânc pătrunde
prin codrul căutat de cei dibaci.

Lumina Lunii-i este de ajuns,
căci razele-argintii se-aștern pe urme
pe care le-a făcut când a străpuns
desișul ce cărare-a vrut să curme.

E drumul nopților de-ndrăgostit
pe care calul său de-acum le știe,
căci le parcurge,-n toamna ruginie
ca într-un ritual îndrituit.

Iubirea îl îndeamnă la un drept
ce-i doar al lui, căci și ea îl iubește,
iar noaptea, pe cărarea ce-i unește,
își simte inima crescând în piept.

Îndeamnă calul, e nerăbdător
să îi audă vocea, să o simtă
la pieptul lui cu capul, să consimtă
și să-i alunge dorul arzător.


Din vol. "Chipul iubirii"

Pe umeri îi apasă înc-o toamnă
Cu zile care par că îl îndeamnă
Să recunoască focul și ce-nseamnă.

Nu cel ce-a fost odată, cel din vremuri
Cu nopțile încununând tandemuri,
Ci focul-foc, ce-l faci să nu mai tremuri,

Acela-nconjurat cu brâu de piatră,
Ori se ațâță noaptea într-o vatră
Când, înspre Lună, câte-un câine latră.

Privește focul sinelui și-ntreabă:
- Tu, ce mă arzi silabă cu silabă,
E timpul meu poemul scris în grabă?

De ce îl simt acum atât de rece?
Și toamna-i anotimp și se petrece
Ca visul care n-ai mai vrea să plece.

Știu că mai arzi în mine, știu ce-nseamnă
Când frunza căzătoare mă îndeamnă
Să scriu poemul focului de toamnă.


Din vol. “Aripi de azur”

Ai înflorit din nou, la ceas târziu,
când frunzele copacilor sunt duse
în zările tărâmului neviu
al celor ce de vremuri sunt răpuse.

Sub razele de toamnă, strălucești,
te bucuri de căldura trecătoare
atât cât e. Îți place s-o primești
cu zâmbetul petalelor spre Soare.

Deschid fereastra larg și te privesc
rugându-mă de vânturi înghețate
să ocolească florile ce cresc
atunci când altele-s apuse toate.

Ți-aș da căldura verii de-aș putea,
o clipă cât o viață-a unei flori;
nu cer mai mult, doar timp cât aș visa
că-i primăvara vechilor fiori.


Din vol. “Eterna căutare”

Te oglindeai în ochii mei, iubito,
și mă priveai. Eu … te priveam și eu
cu ochii mari, și-n suflet am simțit-o:
pulsa iubirea ta în pieptul meu.

Era în mine,-n stropii rari de ploaie,
în ochii tăi, ai mei, era în jur,
în gânduri ce, scântei zglobii, văpaie,
zburau spre tine-n picuri de azur.

M-am sprijinit de gândul tău în gându-mi,
te-ai sprijinit și tu de brațul meu,
și te-am urmat și m-ai urmat, jurându-mi
că vom păși pe-același curcubeu.


Dol. “Eterna căutare” 

De-ar fi să mă întrebe cineva:
“Ești fericit?”, i-aș spune simplu “Da!”,
iar de s-ar îndoi, i-aș spune: “Eu
sunt fericit cu ea în gândul meu”.

De nu m-ar crede și m-ar întreba
cu insistență despre-altcineva,
în loc să-i zic vreo două mai ... așa,
eu cred că i-aș răspunde doar: “Hai, pa!”

Căci nu-i pot suferi pe-aceia cu
atâta grijă pentru alții, nu!
Și numai eu voi ști că tu ești tu,
iar, dacă mai insistă … “Pa și pu!”

Din vol. “Hai, pa!”

Mai curge-n pădurea din timpul uitat,
Un râu ce adună și duce-n aval
Dorințe și rugi risipite-n astral
De-aceia ce-n urmă iubiri au lăsat.

Îi tulbură apa regrete târzii,
Cu lacrimi de-un verde-n atingeri de lut
Ce-ntină sclipiri ce purtau în trecut
Și-acum sunt doar umbra dorinței de-a fi.

Adesea, trec rugi neajunse la cer,
Zbătându-se-n unde cu-atâtea dorinți
Ce par că sunt frunze, dar încă-s fierbinți,
Chiar dacă-s asemeni ruginii pe fier.

Pădurea își plânge, adesea, în râu,
Destinele duse de-o pală de vânt
Spre locul în care, c-un ultim frământ,
Suspină-n eter amintiri din desfrâu.

Iar toate când trec, sunt privite solemn,
Ca șiruri de nume-ntr-un vechi acatist,
De-acela ce are-n destinul său trist,
Dorințe și rugi pe o punte din lemn.


Din vol. “Cântecul visurilor”

E toamnă, e târziu și plouă-ntr-una
Pe frunzele-amorțite și pe gânduri
Ce nu mai pot să zboare, căci fortuna
Le-a încuiat în necitite rânduri.

Așteaptă-nfrigurate și mai speră
Ca lacătul pecetluit de-o vrajă
Să ruginească-n trista atmosferă
Sau să își uite rolul său de mreajă.

Și-atunci, când vor putea din nou să zboare
Spre zări albastre, calde și senine,
Vor căpăta și aripi și culoare
Te vor găsi, vor fi din nou cu tine.

Îți vor aduce iarăși bucurie,
Privirea ta va fi strălucitoare,
Iar vântul, într-o dulce acalmie,
Îți va depune-o floare la picioare.

Vei fi, din nou, frumoasa de-altădată,
În echilibrul de la echinocții,
Ce îmi oferă-n noaptea înstelată
Sărutul ce cuprinde miezul nopții.


Din vol. “Călător prin gânduri”