Iubirea lor

Iubirea ei … se-ascunde în falduri de mister,
fugind cu amintirea din vremea ce-a apus;
Iubirea lui … așteaptă, de dincolo de cer,
ca norii să dispară, cu tot ce i-a adus.
 
Iubirea lor, aceeași, se-ascunde în tăceri
și pare liniștită, dar suferă-n pustiu,
și simte cum își pierde o parte din puteri,
și plânge ca o mamă la moartea unui fiu.
 
Iubirea ei … se-ascunde, când știe c-ar putea
să se arate iarăși, să spună un cuvânt;
Iubirea lui … așteaptă, nu știu ce speră ea,
căci norii o separă de tot ce-i pe Pământ.
 
Povestea ei ciudată, nu pare-a se sfârși,
căci nu “a fost odată”. O fi, sau n-o mai fi?
 
Daniel Vișan-Dimitriu
(17 iul. 2015, Vol. „Chipul iubirii”)
 

Marea

Eşti marea furioasă, cu mâinile talazuri,
Sălbatică şi neagră, puternică şi cruntă
Privind, întunecată, în scurtele răgazuri,
Spre stânca neclintită, ce valul îţi înfruntă.

Eşti marea liniştită cu jalnicele valuri
Ce paşnic se răsfiră, de parcă le e teamă
De-o soartă, ce e scrisă pe stâncile din maluri,
Ce drumul le opreşte şi viaţa le destramă.

Ascultă-mă, tu, mare, sunt stânca ce te-nfruntă
Şi locul meu, de veacuri, îl apăr cu credinţa
Că pot să-ţi stau în cale, iar furia-ţi cea cruntă
În veci n-o să-ţi aducă, în luptă, biruinţa.

Eu, stânca încălzită de-a soarelui văpaie,
În locul meu de veghe mă-nalţ semeţ spre ceruri,
Sunt aspră şi călită în multele războaie
Cu vânturi şi taifunuri, cutremure şi geruri.

Când zilele sunt calme, te-aş vrea tot furioasă,
Aş vrea să mă lovească, iar, valurile tale,
Să simt cum se transformă –n atingere duioasă
Şi ura ta se pierde în neguri abisale.

Din vol. "Gândul pierdut"

Naiada

Din apa cristalină ce se-adună
În micul lac, sub razele de lună,
Apare o minune, o naiadă,
Născută din a zeilor pleiadă.

Privește-n jur și, cu mișcări domoale,
Împrăștie pe apă mici petale
De liliac, ce parcă sunt desprinse
Din mâna unui duh din vise-aprinse

Ce-o mângâie tăcut și o privește
Cu o privire care strălucește
Și-i face inima în piept să bată
Cum nu a mai făcut-o niciodată.

Privește-n jur cu teamă și dorință;
Ca el să vină e cu neputință,
Dar ea mai speră, silueta-i pură
Apare ca un vis, ca o făptură

Ce a-ntâlnit la naștere fortuna,
Frumoasa lacului dintotdeauna,
Ce nu s-ar vrea, acum, nemuritoare,
Căci dorul ce îl simte e prea mare.

E liniștită-acum și doar sub pleoape
Tresaltă, ca un sunet scos de clape,
Lumini portocalii ce-ar vrea să plece
Din jarul care-a ars și-acum e rece.

Privește-o stea cum bolta o străbate
Iar inima, care abia-i mai bate,
Îi cere un răgaz și vrea răbdare...
Cu steaua ce-a căzut, și ea dispare.

Din vol. "Gândul pierdut"