În înfrățirea muntelui cu cerul,
Un singur nor e cel ce ar putea
Să știe taina care-o însoțea,
Căci el îi e, de-a pururi, temnicerul.

E norul care șoaptele-și mai plânge
Pe-un pergament străin de propriul lut
Din care s-a-nălțat și a trecut
Prin viața care pieptul încă-i strânge.

Din stropi cu iz de brad visând în verde,
Apar înșiruiri de gând stingher,
Ce se așază-n tihnă să-i dezmierde

Și să-i transforme-adâncul de mister
În amintirea care nu se pierde
A unui munte înălțat la cer.

Din vol. “Aripi de azur” 

Trandafirilor mei le e dor
De privirea cu care-i alinți
Și de-un zâmbet pe buze cuminți …
Le e dor de-un sărut arzător.

Te așteaptă să vii ca-ntr-un  vis
Nevisat niciodată destul
De un suflet mereu nesătul
Să te știe în sine închis.

Sunt pe-aleea din inima mea
Și te-ar vrea, trandafirii acei,
Ca lumină a ochilor mei,

Iar când ești oglindită în ea,
Își doresc, din petale, să-ți iei
Tot parfumul ce-n suflet l-aș vrea.

Din vol. “Cântecul visurilor” 

E-o pagină din cele ce vor fi
Şi nu pot, ce-i acolo, să citesc.
Tu poţi citi? E scris că te iubesc?
Nu poţi vedea nici peste, doar, o zi?

Ei, lasă, nu-i nimic, citim ce-a fost!
Vezi? E frumos, e-al nostru, bine scris,
Şi e adevărat, nu e un vis
Cu întâmplări ce-n viaţă nu-şi au rost.

Am o idee: ce ar fi ca noi,
Din ce s-a scris, din tot ce am trăit,
Să ne alegem doar ce ne-a unit?

Vom retrăi ce-a fost şi … mai apoi!
Iubita mea, să scriem, amândoi,
În viitor, trecutul cu noi doi.

Din vol. “Eterna căutare”

Era-ntr-un timp pierdut în alte vremuri
Când spre iluzii mă-ndrepta răscrucea
În care aşteptam să vină trenuri
Din visuri ce-şi purtau, în taină, crucea,

Eram, cumva, în spaţiul din arene
Cu vagi sclipiri de ochi sau doar părere
Ce-mi aprindea ades un foc în vene
Şi gânduri însetate de plăcere.

Mă răscoleam ca vântul într-un munte
Cu poale unduind în apa mării,
Lovind în piscuri mari sau stânci mărunte,
Strivit de timpul lung al aşteptării.

În lacrima ce ţi s-a scurs pe faţă,
M-am reflectat o clipă cât o viaţă.

Din vol. "Gândul pierdut" 

Am așteptat, cu sufletul la gură,
s-apară dimineața, la cafeaua
ce-a devenit, de-atâta timp, damblaua
‘n-a Fecebook-ului mare aventură.

Ea n-a venit, eu mi-am aprins țigara
și mi-am băut cafeaua cu tristețe
privind în gol sau printre cerculețe
de fum cu o aromă de curara.

Mă mai uitam prin câte o postare,
dădeam și câte-un like de alintare,
căci eu vedeam pe desktop chipul muzei,

c-un zâmbet dulce,-ascuns în colțul buzei,
ce parcă îmi spunea, în locul scuzei:
“Iubitule, beau ceai de anghinare”

Din vol. "Parfum ... vesel" 

Mi-ar fi plăcut să îți declar: “Și azi!”,
dar nu mai pot, mi-s buzele-mpietrite
și alte vorbe-mi par mai potrivite
când tu, din cerul meu, treptat, decazi.

Și parcă nu mai e același cer
și parcă-s alte aripi, diferite,
cu penele murdare, prăfuite,
ce nu m-atrag în zboruri să mai sper.

Îți mai privesc în trecere, grăbit,
c-un ochi mirat, nicicum acuzator,
un zbor ce îmi părea neprihănit.

Pluteai pe aripi albe-n zbor ușor …
E altfel azi: mai trist, mai chinuit,
iar eu mă-ndepărtez de umbra lor.

Din vol. “Călător prin gânduri”

De-ar fi să fiu acela care-n visuri
te poartă-n brațe lin, ca într-un zbor
deasupra nesfârșitelor abisuri,
atunci m-aș face, pentru tine, dor.

De-ar fi să fiu, în gândul tău, acela
pe care-l vrei, pe care îl dorești
să-ți fie-n calea ploilor umbrela,
atunci aș fi chiar gândul ce-l gândești.

Iar, dac-ar fi să-ți fiu alături, ție,
în zborul de sfârșit, spre alte lumi,
aș vrea ca noua viață să îmi fie
un drum pe care tu să mă îndrumi.

Nu știu ce-aș vrea, dar tu, desigur, știi,
căci ai, în suflet, ca ecou: “De-ar fi ...”.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Prin tine văd ecouri deformate
ce tremură în ritmul sacadat
bolborosit de-un gramofon stricat
pe note mult prea aspru zgâriate.

Ești ultimul din multele pahare
ce vor s-arunce timpul în uitări
pierdute și ascunse de chemări
ce-ar deștepta momentele amare.

Ai gustul sec al unor amintiri,
amestec de plăcere și de chin,
ce-mi par acum ciudate năluciri.

Culoarea ta, ispita unui vin
ce-a fermentat în zile de-amăgiri,
e auriul clipei de venin.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Privesc, în tăcere, figura senină
a unei copile ce ‘nalță o rugă
afară, în ploaie și frig. Mă subjugă
și-mi pare că-i toată scăldată-n lumină.

E mică, slăbuță, iar vocea-i firavă
îmi pare o șoaptă trădându-i durerea
ascunsă în ochii ce au doar puterea
să treacă de ploaie și nori, înspre slavă.

Un tremur mă-ncearcă iar pieptul îmi crește,
pe față am dâre de lacrimi și ploaie,
credințele vechi se zbârcesc și se-nmoaie,

o nouă-ndoială în minte-ncolțește,
căci fata, desculță, se roagă-n noroaie
să-i vină, din ceruri, cea care-o iubește.

Din vol. "Oare" 

Îți sunt când rege, când nebun,
și îmi privești cu teamă
toți pașii care mă expun
și-n ajutor te cheamă.

Regina mea, aș vrea să-ți fiu
o pavăză, un soare,
și aș alege auriu
ca singură culoare.

Căci m-ar durea, iubita mea,
să-ți fiu doar alb sau negru,
și –sunt convins- te-ai întreba
de sunt sau nu integru. 

Regina mea, pot fi mai bun,
dar spune-mi: rege sau nebun?

Din vol. “Oare”