Când simți că se scufundă cerul
și cazi spre un ceva ce nici nu știi
de a mai fost sau dacă poate fi,
pe inimă stăpân e gerul.

Iar dacă sufletul se zbate
în frigul care te încearc-atunci,
ajută-l să dea inimii porunci,
căci, să o încălzească, poate.

De reușești, transformi căderea
din dezolarea tristului décor
în altceva: nu simți durerea

căderii-ntr-un sfârșit necruțător,
ci doar extazul și plăcerea
plutirii-n visul ultimului zbor.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Cărarea Lunii-mi ispitește pasul
Spre apele în care se răsfrâng
Misterioasele chemări din glasul
Ascuns de noaptea ochilor ce plâng.

Pe raze reci, cu pași ca un ecou,
Îmi rătăcesc privirile spre Lună
Și ruga-n cer, nemaivoind, din nou,
Năvala norilor să o apună.

Ca într-un vis, mă-ndrept spre-a ta chemare
Și îmi închipui că te voi găsi
Privind sfios a razelor cărare,
Cu stele-n ochii care-mi vor zâmbi

Și-mi vei șopti, la margine de crâng:
- Nu mai e noaptea ochilor ce plâng!

Din vol. “Aripi de azur”

Înaltul de peste coline
E prins în rafale de vânt
Ce uită că cerul e sfânt
Și nu vrea nimic să-l întine.

Dar praful tot urcă și-ncarcă
Potecile căii de sus,
Și timp, și-amintiri ce s-au dus
Pe-un drum ce nu vrea să le-ntoarcă.

E-un vânt ce-n rafale vuiește,
E vântul bătând în destin
Un scris ce-n cuvânt risipește

Otravă pe cerul senin
Și praful cu nori contopește,
Umplându-i cu stropi de venin.

Ești tristă ca și vremea de afară,
cu lacrimi reci alunecând din nori
nehotărâți și ei, de multe ori,
ca ochii tăi, ce azi se-ntunecară.

Oftezi ca-n răbufnirile de vânturi
ce poartă înspre zări suspinul mut
al celor ce nicicând nu au avut
spre o iubire sau frumos, avânturi.

În ritmuri scurte pieptul îți tresaltă
ca marmura cioplită de o daltă
ce-o nemurire rece-ar vrea să-i dea

spre lumile înalte, de-ar putea,
uitând de inima ce îți exaltă:
să vii, să ierți, să pleci din lumea ta?

Din vol. “Oare” 

De pleci sau vii, acum nu mai contează!
Când intri-n inimă, nu poți ieși
Chiar dacă se întâmplă, într-o zi
Să simți că s-a sfârșit și ea cedează.

Mai e ceva, sau trebuie să fie,
Ce te oprește-n loc, deși ai vrea
Să-ți fie mai ușor, să poți pleca,
Să nu îți vezi iubirea-n agonie.

De pleci sau vii, ceva ... un suflet, poate,
Te ține-nbrățișat în el cumva
Și îți ocupă gândurile, toate.

Mai bine-ar fi să vii, căci a pleca
Nu rupe legăturile ciudate
De care, chiar de-ai vrea, nu poți scăpa.

Din vol. "Chipul iubirii" 

Privesc în adâncul frumos și curat
din spatele ochilor tăi minunați
și trec într-o lume cu oameni ciudați,
ce par că sunt îngeri din sfântul regat.

Se-aude o muzică stranie-n jur,
iar liniștea ei îmi creează-un fior,
căci muzica tristă mă face să zbor
spre dulcea lumină din cerul obscur.

Simt pieptul cum crește, devine enorm,
iar inima-mi bate mai altfel, ciudat,
în aerul proaspăt și înmiresmat.

Culeg o petală din zboru-i planat,
o mângâi și-n tine încerc s-o transform,
m-așez liniștit la picioare … și-adorm.

Din vol. “Chipul iubirii” 

M-ai prins, recunosc, nici măcar nu mă zbat,
e caldă strânsoarea în care mă ții,
ți-e sete de mine, iar ochii tăi vii
sclipesc într-un verde atât de curat!

Îmi uit și de aripi, nu-mi trebuie zbor,
în gânduri îmi ești, iar în plasă te am
în zbateri tăcute, cum nici nu credeam
că pot să mă simt c-un așa agresor.

Nu știu dacă-s eu, sau ești victimă tu,
căci rolul se poate schimba orișicând
atunci când la pândă se-așează, flămând,
oricare, iar celălalt nu zice “Nu!”.

Te-aștept în tăcere, în vis și în gând,
pe-o pânză întinsă, de dor suspinând.

Din vol. “Chipul iubirii”

Nu-i vorba că plouă, e frig sau vreo vină
a zilei, a toamnei, a visului meu;
E numai dorinţa, e dorul cel greu,
sau vrea să îmi facă, din suflet, grădină?

E-o roză ce-mi schimbă privirea albastră
în rozul ei palid sau roşu de jar
atunci când îmi vine, de-afară, în dar,
prin spaţiul creat într-o veche fereastră.

E splendidă roza ce râde spre mine
cu joaca-n petale şi-un verde frumos
în frunzele vii ce se-alintă duios!

Mi-atrage privirea, în joacă -o reţine,
îmi caută-n suflet un colţ luminos,
dar locul e plin pentr-un joc de prisos.

Din vol. "Chipul iubirii"

E-nchis castelul tău, sunt zăbrelite
Ferestre, turnuri, uși de altădat’,
Iar zidurile sale sunt umbrite
Și-ți pare-acum că s-au mai înălțat.

Privești, aștepți ... E-o liniște adâncă
Și o răceală-n zidurile vechi ...
Nu e castelul tău, e doar o stâncă,
O dăltuire-a zeilor străvechi.

Nu poate fi același, nu-i posibil!
Să fie el? Nu-i frumusețea lui!
Ce s-a-ntâmplat, ce-a fost așa teribil?
Cum poți, ce ai în suflet, să răpui?

Îl simți, e-același, încă locuibil,
Castelul tău ... castelul nimănui.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Mergeam, târziu, prin noapte și-ntuneric
Spre casă, dinspre parc, prin cimitir,
Dar m-am oprit puțin ca să admir
Un monument ce îmi părea himeric.

Eram și obosit, căci seara toată
O petrecusem cu amicii mei
Și ne-am distrat, am râs și de acei
Ce ocupau o masă-alăturată.

Ei, toți, vorbeau prea mult și cam prea multe,
Și de politică, și despre țară,
Vorbeau aprins, nu doar așa-ntr-o doară

Și tare, ca tot omul să-i asculte.
Deodat’-o voce ca din vremi oculte:
- Bă, n-ai să-mi dai și mie o țigară?

Din vol. “Parfum… vesel”