Să dau cu banul, să nu dau cu banul …
Habar nu am , dar mi-ar plăcea ideea
S-o las mai la noroc și vorba-ceea:
Să știu pe loc ce n-am aflat tot anul.

Cum, nu-i așa? E altfel? E cu ceasul?
Ce să-mi aducă el, o bâiguială
Cum că i-aș fi perechea ideală …
Păi ce, aș depăși, așa, impasul?

Eu vreau să știu concret, să am în față
Răspunsul clar și fără vreo-ndoială
Din aia cu durere stomacală
Ori cu un tâlc ascuns, de minte creață.

Cum e, voi ști, căci banul meu vorbește:
De-i marca-n sus, pe mine mă iubește.

Din vol. “Dor de lele”

E doar un gând și-l port ca pe o taină  
ascunsă printre straturi de tăcere,
așa cum, uneori, o nouă haină,
maschează-n bucurie o durere.

Va fi mereu un gând, lipsit de graiul
ce ți-ar aduce vorbe nerostite
din care-ai înțelege cum e Raiul
de dincolo de corpuri dezvelite.

Îți mângâi pielea fină cu blândețe
și îți alint privirile cu mine,
iar buzele-mi își poartă-a lor tandrețe
pe trupul alb, cu formele divine.

Te recompun din amintiri răzlețe
și te iubesc în gândul meu cu tine.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Te simt neliniștită de o vreme:
Privirea ți se-ndreaptă către zări
Cu doruri care cer alte-alinări
Și-ncearcă să rezolve noi dileme.

În pașii tăi văd o îngrijorare,
Și nu mai seamănă cu pașii-acei
Pe care îi priveam cum, pe alei,
Veneau spre mine plini de încântare.

Să fie timpul care cerne clipe
Cel care s-a oprit când a văzut
Că pe-o iubire n-are de cernut?

Ea poate, singură, să se risipe?
Alung din minte gândul neplăcut,
Căci știu că totul … doar mi s-a părut.

Din vol. "Oare"

Fă-mi sufletul să râdă, fă-l să spere,
Încearcă să-l pătrunzi și să-i aduni
Din neștiutul inimii genuni
Bucățile ascunse prin unghere!

De poți c-o șoaptă dulce a-l atinge,
Lumina lui, ușor, va tresări
C-un licăr nou, de suflet zori de zi
Și va putea-ntunericul a-l stinge.

Va deveni puternic și-ți va cere
Mai mult să-i fii, mai multe să îi dai
Din tot ce altădată însemnai

Și îți va fi răsplată și plăcere
În zborul tău de-ntoarcere în Rai,
Sălbatică și tandră mângâiere!

Din vol. “Eterna căutare”

Cum ar putea să-mi fie dor de tine,
când ești în jur, în gânduri și-n tăceri
pierdute-n clipele de revederi
aievea sau acolo, doar, în mine?

Iubirea mea nu știe ce e dorul!
Cum ar putea, când știe că îmi ești
aceea ce,-n credințele lumești,
din inima-mi privește viitorul?

Să-mi fie dor? Nu-mi e și nu ai teamă
că-n timpul din clepsidră - un nisip -
un fir e fără tine și te cheamă.

Niciun alt gând, nimic nu îmi destramă
din visul împreună, nu e chip
să treacă de-a iubirii noastre vamă.

Din vol. “Oare”

În ziua-n care salcia a plâns
Cu frunze așternute pe cărare,
M-am întrebat: “Sunt eu de vină, oare?”
Și aripile-n jurul ei mi-am strâns.

Când păsările, toate, au plecat,
Iar frunzele cădeau, îngălbenite
În zilele ploioase și cernite,
M-am întrebat: “Sunt, tot eu, vinovat?”

În iarna ce-a venit c-un alb pustiu,
Mă întrebam, continuându-mi zborul:
“De cruntul ger, de vină, eu să fiu?”

Sunt gând în vânt, pot fi furtună, știu,
Dar și o briză ce alină dorul
Cu bucuria de a ști că-i viu.

Din vol. “Eterna căutare”

Voi merge cu tine, de mână,
spre zări înspre care-mpreună
păși-vom pe umbre de lună,
când ziua cu noaptea se-ngână.

Vom merge pe maluri de ape
în straie pierdute-n culoarea
de stele căzute în marea
la care-au venit să se-adape.

Vei merge în brațele mele,
iar pașii-mi vor fi doar repere
spre umbra ciudată de lună

ce merge spre marea cu stele
spre clipe fierbinți, de plăcere,
spre-a dragostei noastre cunună.

Din vol. "Oare"

Ascult chemarea nopții cu plăcerea
pe care-o simt când vocea ei mi-alină
durerea unei pietre de lumină
din șarpele ce-a inventat durerea,

spirala unui foc ce se ridică,
formând vârtejul cel pierdut în noapte,
înconjurând din stele numai șapte
în ritualul celor fără frică.

O-aștept pe ea, ca ghid, să mă conducă
în căutarea pietrei mele Pi,
sau, după rituri noi, să îmi aducă

a opta piatră, care îmi va fi,
în viața ce-a trecut ca o nălucă,
speranța într-o infinită zi.

Din vol "Oare"

Se-aude un tropot pe drumul străvechi
Ce trece prin codrul de cețuri ascuns;
E-aproape, e iute, pulsează-n urechi,
Și simt cum, din suflet, ceva i-a răspuns.

Un strigăt sălbatic e tot ce aud,
Cutremur de simțuri revarsă fiori
Pe trupu-mi ce arde sub gheață. Asud.
Dorințe ciudate-și iau zborul prin pori.

Din cețuri se-ncheagă o formă pe drum
Și totul devine un calm dureros
În care tăcerea se-așterne precum
Uitarea pe ce nu mai are folos.

Îmi scutur privirea. Deja e prea mult,
Pe drumul pustiu, iar, un tropot s-ascult.

Din vol. "Oare"

Mă uit pe fereastră și-mi place
să-mi pierd printre ramuri privirea,
în ceruri să-ncep dăltuirea
bătrânei cu multe cojoace.

Aleg, dintre norii fantastici,
pe cel mai închis la culoare,
lovesc, mai încet sau mai tare,
cu arta artistilor plastici.

Se-aud loviturile-n salbe,
iar baba îngână proteste
ce curg spre pământ așchii dalbe.

Dar totul aici e-o poveste
a babei ce n-a prins de veste
că norii au lacrimi, și-s albe.

Din vol "Oare"