Nu știu cum ai făcut, ce mi-ai trimis,
de m-am oprit pe loc și te-am privit
cu ochii mari, încremenit, uimit,
căci nu puteam să cred: erai un vis?

Veniseși din legende, dintr-un mit,
să îmi transformi cuvintele în vers,
să îmi oprești plictisitorul mers
și să-mi trimiți mesajul: “Ești iubit!”?

Sau chiar erai iubirea ce-o aștept,
aceea pentru care-s pregătit
să umplu locul gol ce-l am în piept?

Ești, oare, tu, aceea ce-am iubit
în viețile în care, pe nedrept,
am fost îndepărtat și pedepsit?

Din vol. "Chipul iubirii"

Dacă-mi ești lumină-n visul ce mă-mbie
Pe cărări ascunse-n nopțile de foc,
Fă înscrisu-acela, sacru pe vecie,
Să mi te cuprindă ca al meu noroc

Și să-mi fii de-a pururi dulcea armonie
Ce-mi pulsează-n suflet clipe, rând pe rând,
Doar de fericire și de bucurie
Când te țin în brațe și te am în gând.

Dacă în privire îmi vei străluci
Ca o rază caldă într-un cer senin,
Îți voi fi-ncântare și te voi iubi
Până când Pământul ne va fi străin

Și-n cărări celeste-alături vom păși,
Înspre epilogul nostru în destin.

Din vol. "Eterna căutare"

În umbra ta, se mișcă, valuri-valuri,
lucind alene, gânduri ce-mi apar,
te-nvăluie-n priviri și-apoi dispar
în lumi nedeslușite, prin portaluri.

Revin, plutind pe ape liniștite,
te caută, din nou, și te găsesc
în trupul tău, pe care-l copleșesc
cu sărutări fierbinți, nepotolite.

Iar gândurile tale? Nu mai ai!
La mine-s toate, mă iubesc în voie
în timp ce tu printre-ale mele stai.

Iubita mea, mă pierd de bunăvoie
în alintări de vise. Ce spuneai?
Că sărutări o viață o să-mi dai?

Din vol. “Călător prin gânduri”

N-ai teamă, nu au spini,
Au numai frumusețe!
Tu, strânge-i cu blândețe
Și grijă, între mâini!

Sărută-i, dacă vrei,
Privește-i cu plăcere,
Căci roșul lor o cere.
Sunt ale mele chei

Cu care ți-am deschis
Spre suflet, mica poartă
Prin care mi-am permis

Să intru, ca un vis.
Iubita mea, mă iartă!
Prin trandafiri, ți-am scris.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Culorile din toamna ce-a venit,
Au întinat sclipirile de verde
Cu lacrimi aurii de asfințit
Al unei veri ce-n legi de timp se pierde.

Se scurg în lumea timpului de-acum
Ca ploi de gânduri vii, înaripate,
Rătăcitoare-n cântec nou, precum
Un vânt cu adieri demult uitate.

Iar cântu-acela pare că ar fi
Albastru ca o zbatere prin toamnă
A unui dor ce-ncearcă a găsi
Un înțeles la tot ce el înseamnă.

De tot ce mi-a adus, ușor, mă scutur
Și mă transform în zborul unui flutur.

Din vol. “Cântecul visurilor”

În ploaia care cade peste urbe
nu-i nici tristețe, nici melancolie,
ba chiar, pe strada mea, e-o bucurie
în dansul unduit pe note curbe.

Nu este-un dans timid, e-o revărsare
de simțuri ce-au tânjit spre-o altă viață,
uitată de-a necazurilor gheață,
e dansul inimilor visătoare.

Nimic în dansul tău nu e pervers
și totuși, din figura ta, din straie,
se simte spre iubire un demers.

Desculță, arcuindu-te în ploaie,
îmi pari chemarea unui univers
în care tu ești singura văpaie.

Din vol.  „Oare”

În mâinile mele tu ești o-ncântare,
esti marea, ești cerul, ești tot ce mi-e sfânt,
ești norul pufos, ești corabia-n vânt,
parfumul divin. Tu ești vis și culoare.

Îți mângâi privirea, alunec pe tine,
te-nvălui în brațe tăcut și flămând,
te-alint, te sărut și te strâng ca și când
aș vrea să mai am încă-un suflet în mine.

Prin mâinile mele îți sunt piedestalul
pe care te-așezi, ca zeiță-a trăi,
slăvită, de-a pururi, de cel ce-ți va fi
și stâncă, și vis, și oceanul, și valul.

Sunt tot ce tu vrei și sunt dornic a ști:
iubito, ce crezi că înseamnă-“a iubi”?

Din vol. "Chipul iubirii"

De la-nceputuri, eu v-am fost alături
Şi v-am vegheat aşa cum numai eu
Puteam s-o fac. Pământu’-i pruncul meu,
Născut din ale Timpului desfături.

Voi v-aţi născut din firele pe care
Le-am revărsat ca dar nemuritor
Asupra voastră, corpuri care mor
Ca să renască pline de vigoare.

Aveţi şi voi un fel de nemurire:
Prin ce lăsaţi în urmă, la cei vii,
Dar ce va fi, n-aveţi de unde şti.

Eu, mama despre care n-aveţi ştire
V-aş întreba: ce faceţi, voi, copii,
Ce va rămâne, mâine, moştenire?

Din vol. “Călător prin gânduri”

Ne-am furișat iubito-n seara cea
în care luna mi-a zâmbit, golașă,
pe o potecă ce părea c-avea
chemarea glumei care se îngroașă.

Ne-am azvârlit, din mers, tricouri, blugi,
șosetele de tufe au fost prinse
și n-am simțit nici mărăcini, nici rugi,
când noi aveam călcâiele aprinse.

Lumina Lunii ne-a fost de folos
și am văzut în clipele acele
întreaga … tu, iar eu … nu mai prejos!

Of, Doamne! – catifea era, sau piele? …
poiana ... iarba ... eu privind în jos ...
iar tu, iubita mea, priveai spre stele.

Din vol. “Dor de lele”

Erai un vis și te visam frumos
În nopțile singurătății mele;
Îmi apăreai tăcut, misterios,
Și mă-nsoțeai în zboruri printre stele.

Dar ai ieșit din vis, te-ai întrupat
Așa cum te visasem: o zeiță
Pășind spre mine, strop din cer plecat
Să curme dintr-un suflet o arșiță. 

Cum ai venit și cine pot fi cei
Ce mi te-au dat să-mi cânți făr-a-mi cânta,
Să mă privești, dar făr-a mă vedea
Și să îmi fii tot ce-aș putea visa? 

Cum voi putea să-i răsplătesc pe-acei
Ce te-au trimis aici, în lumea mea?

Din vol. “Eterna căutare”