Ascult chemarea nopții cu plăcerea
pe care-o simt când vocea ei mi-alină
durerea unei pietre de lumină
din șarpele ce-a inventat durerea,

spirala unui foc ce se ridică,
formând vârtejul cel pierdut în noapte,
înconjurând din stele numai șapte
în ritualul celor fără frică.

O-aștept pe ea, ca ghid, să mă conducă
în căutarea pietrei mele Pi,
sau, după rituri noi, să îmi aducă

a opta piatră, care îmi va fi,
în viața ce-a trecut ca o nălucă,
speranța într-o infinită zi.

Din vol "Oare"

Se-aude un tropot pe drumul străvechi
Ce trece prin codrul de cețuri ascuns;
E-aproape, e iute, pulsează-n urechi,
Și simt cum, din suflet, ceva i-a răspuns.

Un strigăt sălbatic e tot ce aud,
Cutremur de simțuri revarsă fiori
Pe trupu-mi ce arde sub gheață. Asud.
Dorințe ciudate-și iau zborul prin pori.

Din cețuri se-ncheagă o formă pe drum
Și totul devine un calm dureros
În care tăcerea se-așterne precum
Uitarea pe ce nu mai are folos.

Îmi scutur privirea. Deja e prea mult,
Pe drumul pustiu, iar, un tropot s-ascult.

Din vol. "Oare"

Mă uit pe fereastră și-mi place
să-mi pierd printre ramuri privirea,
în ceruri să-ncep dăltuirea
bătrânei cu multe cojoace.

Aleg, dintre norii fantastici,
pe cel mai închis la culoare,
lovesc, mai încet sau mai tare,
cu arta artistilor plastici.

Se-aud loviturile-n salbe,
iar baba îngână proteste
ce curg spre pământ așchii dalbe.

Dar totul aici e-o poveste
a babei ce n-a prins de veste
că norii au lacrimi, și-s albe.

Din vol "Oare"

În țara-ceea îngerii cântau
pe-un cer ce-abia mai semăna cu cerul
și se-ntreceau în zboruri, se-ntreceau
în cânturi care îi sporeau misterul.

Și nu-i vedeau cu ochii văzătorii,
și îi vedeau doar cei ce nu vedeau -
aveau ceva în ei nevăzătorii,
căci îi vedeau cumva, îi ascultau

Și-atunci zburau și ei, puteau zbura
prin norii îngerești de peste-o țară
în care nu cu ochii ai putea
să vezi cum toți vedeau odinioară.

Iar eu, în aventura-mi solitară,
mai urc spre cer, ca îngerii ce zboară.

Din vol. "Cântecul visurilor"

Te simt, iubire,-n somnul dintre vise,
te recunosc în freamătul din noapte
al gândurilor prefăcute-n șoapte
și-n mângâieri ce nu pot fi descrise.

În primul vis, am cunoscut iubirea,
în gesturi tremurânde și confuze,
în dansul ce-a-nceput să ne amuze,
și ne-a adus sărutul, fericirea.

Tu mă veghezi în somnul dintre vise,
eu îl aștept pe-acela ce-o să fie,
în care-aș vrea să stau o veșnicie,

în lumea faptelor demult decise,
a gândurilor calde și depline,
și-apoi să mă trezesc din vis … cu tine.

Din vol. "Oare"

A fost o zi, și-o alta, și-ncă multe
Ce se-nșirau ieșind din calendar
Ca niște bâiguieli din vremi oculte
Rostite către mine în zadar.

Se-mpleticeau privindu-mă cu zorii
Ascunși pe după fustele de nori
Cu tivuri inegale, iluzorii,
Pierdute printre pete de licori.

Iar Soarele, de-un galben în surdină,
Se arăta atât de disperat
Încât și mărăcinii din grădină
Uitaseră cu totul de-nțepat.

Îmi amintesc, vezi tu, nu am uitat
Ce zile-au fost atunci când ai plecat.

Din vol. “Călător prin gânduri”

E-un felinar ce ziua nu se stinge,
deasupra unei porți, pe strada mea,
și arde cu o flacără ce-abia
apropiindu-te o poți distinge.

Când, uneori, un trecător se-oprește
și îi observă flacăra, mirat,
un singur gând încearcă: “E uitat!”
Atât - și pleacă, nu se mai gândește

că, poate, cineva, oftând din greu,
așteaptă ca lumina-i să atragă
ființa ce odată i-a fost dragă.

Că-i zi sau noapte, felinarul meu,
în pâlpâirea flăcării, se roagă
să nu mai ardă. Îl voi stinge ... eu. 

Din vol. “Chipul iubirii” 

Din brațele visului meu, fericită,
privești înspre cerul pierdut în culori
ajunse acolo din câmpuri cu flori
plutind prin pădurea ce pare vrăjită.

Un râu o străbate cu murmur de șoapte
ce curg înspre cer unduindu-se lin
în cântul ce face din nori un senin
prin care se-așteaptă lumina de noapte.

Te-așezi la fereastra căsuței din vis
c-un zâmbet la gândul că-i doar o poveste
în care să intri, iubind, ți-ai permis.

Dar știi că îi ești ceea ce nu ți-a zis,
iar cel ce te-aduce în visele-aceste,
își cântă iubirea din suflet și-ți este.

Din vol. "Chipul iubirii"

Tu-mi ești vis de noapte, vis de zi îmi ești,
Visul de sub Lună când un cer păzesc
Să nu mi se fure aripi îngerești
Care-n miezul zilei vin și mă iubesc.

Dintre mii de stele, numai două-mi plac
Și-mi alint în ele chip de-ndrăgostit
Ce adună-n zâmbet clipe de iatac
Unde niciodată frigul n-a venit.

Te supun privirii mele cu nesaț
Și mi-o-nchizi în suflet c-un zăvor în grai
Care-ntinde-o șoaptă și un singur braț
Pentru-a mă cuprinde și-a mă duce-n Rai.

Pe un colț de masă, pâlpâie ușor
Lumânarea care arde ca un dor.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Deschide-mi ușa, vis ce te-ai ascuns
În lumea de-ntuneric nepătruns
Și nu mai vrei să ieși, nu vrei să-mi lași,
Din ce-mi erai, nici urmele de pași!

Deschide-mi cât să pot să-ți las un gând
Să-ți spună că mi-e toamnă și, curând,
Îmi va fi iarnă și în suflet ger,
În depărtări de dincolo de cer!

Deschide-mi, să-mi fii iarăși visul cald
Ce mă-nvelea în suflet cu un fald
Când nopțile-n singurătate, reci,
Treceau cu-aceelași teamă: c-ai să pleci!

Deschide-mi! Știi, în suflet, eu am scris
Că va dansa, pe drum, cu vechiul vis.

Din vol. “Eterna căutare”