Îmi pare cortină de foc Pădurea cuprinsă de-amurg, Iar eu, în asemenea loc, Visez ca un râu să mă scurg,, Să trec, nevăzut ca un fur, Să cred că mă aflu-ntr-un basm, Cu pași ce se-afundă-n obscur, Uitând al pădurii marasm. Și merg, mă strecor ca un gând Prin umbre de focuri ce ard, Simțind o privire-așteptând Ca seara cuprinsă-n hazad Să fie, cu scena-i de foc, Aceea ce-i poartă noroc. 3 aug. 2021
Un gând, un singur gând aş vrea să prind în mâna ce se sprijină pe frunte şi îl aşteaptă, nu ca să-l înfrunte, ci pentru ca, în suflet, să-l cuprind. Nu vreau mai multe, unul mi-e de-ajuns, ori, dacă e cel aşteptat, se poate să îmi doresc mai multe gânduri, toate ce vor veni la gândul meu răspuns. Dar cum să prind un gând? Cu ochii-nchişi? Cu mâna-ntinsă, degetele-plasă? Cu alte gânduri? Cum se face? Lasă! Îmi ţin, mai bine, ochii larg deschişi, mă mai ajut cu gândul “Nu îmi pasă!” ori uit de tot ce, astăzi, mă apasă. Din vol. “Călător prin gânduri”
Când vii, îmi pare ziua că-nflorește Cu zorii în petale aurii Și revărsări de scânteieri zglobii În cerul ce-n albastru se gătește. Mă prinzi în umbre lungi de brațe-ntinse Și mă alinți în dulcele balans Din adierea ultimului dans În care trupurile noastre-au fost cuprinse. Simt curgerea eternelor suspine Prin alte ceruri, dincolo de noi, Lipsite de cântări de violine Și văd plutind ușor, pe unde line, În cercuri vii, trimise de-amândoi, Poeme care vor să le aline. Din vol. “Eterna căutare”
Privești în jur cu teamă și mirare și nu-nțelegi de ce nu ești Acasă, în neștiuta vatră luminoasă, în care viața e nemuritoare. Te-ai renăscut în timpul ce se pierde în sărbătoarea albelor veșminte pe care vântul vine să le-alinte în goana lui prin mările de verde. Te-ndrepți spre locul tainic din poiană pe care îl cunoști -nu știi de unde- dar simți un dor ce sufletu-ți pătrunde și-ți luminează fața diafană. Acolo, alte voci îți vor răspunde, și vei dansa la noapte, Sânziană. Din vol. "Călător prin gânduri"
De vrei s-asculți a apelor șoptire, Și îți dorești să le-nțelegi trăirea, Te-apropie de ele cu iubire Și-ai să auzi cum sună fericirea. Ca să-nțelegi pădurea cum îți cântă, Urmează, printre crengi, o adiere, Și vei vedea cum frunzele descantă și le alintă-n blândă baleiere. Nu te-ntrista de nu-nțelegi cum norii, Atât de albi, în pacea lor, pe cer, Se schimbă, uneori, precum actorii, Iar ploaia le devine mesager. De vrei să înțelegi, ce-ai de pierdut? Trimite-ți gândul în necunoscut! Din vol. “Călător prin gânduri”
Încerc, pe-o foaie albă, să-mi așez, Cu frământări din dorurile-mi toate, Cuvinte dulci, în versuri să arate Ce simt atunci când, ziua, te visez. Apar cuvinte rupte, -mprăștiate, Pe care-ncerc, timid, să le-aranjez În versul de iubire ce-l creez, Dar ele nu se lasă aranjate. Încerc să le opresc, să le-ancorez La țărmul meu, iar ele, alterate, Nu seamănă cu cele-ndepărtate: Vor libertatea lor și nu cutez Să le închid în rimele forțate Din versul artificial. Oftez. Din vol. “Eterna căutare”
Tu îți trimiți cuvintele departe, în adierea unor versuri calde, alint de curcubeu ce-ar vrea să scalde iubirea ce poemul tău împarte. În fiecare vers e-o strălucire căci e lumină, suflet, iar când râde, el poate încălzi chiar inimi hâde, trezindu-le o vagă amintire. Tu ești minunea de-nceput de vară, ce îmi apare-n vise fără veste, venită dintr-o lume de poveste. Tu îmi aduci o nouă primăvară ce îmi dansează, pe cântări celeste și versuri ce iubirea fac s-apară. Din vol. "Oare"
- Râu de munte, râu uitat Printre-atâtea alte râuri Dintr-o viață fără frâuri Când prin lume-am colindat, Râu cu apă de cristal Și cu murmur ce mă-ncântă, Când te scurgi, nu te frământă Neștiutul din aval? Unde mergi, când tu nu știi Dacă-n față ai și-s grele Toate stâncile acele? - Eu nu știu ce voi găsi - Merg pe drumurile mele Ca și timpul celor vii. Din vol. “Călător prin gânduri”
Mi s-a părut, sau iar ai vrut să-mi dai, Așa cum o mai faci din când în când, Papucii, draga mea cu păr bălai? Păi, tu nu știi răspunsul meu? “Nici gând!”. Când tu mi-i dai, să mor eu de-i încalț! Poți tu să-ți dai ceva-ul de pământ, Căci eu, spre tine, ode îmi înalț, Chiar de sunt vorbe goale și în vânt. Iar dacă eu îți spun, cumva, “Te du!”, Ar trebui să mă cunoști, să știi Că eu nu vreau să pleci, eu vrea ca tu Să-mi vii în brațe, pururea să-mi fii. Așa că, blonda mea și, încă, iubițică, Să nu uiți că mă cheamă Contra Gică. Din vol. “Hai, pa!”
De-ai şti, iubita mea, ce tare plouă şi cum se ceartă norii-acolo, sus, ai face, ca şi mine, tot ce nouă ne place: s-o privim. Nimic în plus! Am sta la adăpostul casei noastre şi-am urmări cum stropii se iubesc, în ropote şi-mbrăţişări măiastre, cu florile ce par că le zâmbesc. Mi-aş răsfăţa privirile cu tine şi te-aş apropia de pieptul meu să-ţi simt sărutul buzelor divine şi să ne pierdem într-un curcubeu. Să ştii, iubita mea, când plouă tare, Eu am în suflet raza mea de soare. Din vol. “Chipul iubirii”
Daniel Vișan-Dimitriu 