Voi stinge lumina din vechea cabană,
Iar ușa, cu lacăt o voi zăvorî
Plecând, pentru suflet, să-mi caut o hrană
Ce crește în cer și-ar putea coborî.

Nu caut nectarul, nu vreau nemurire,
Nu vreau nici măcar amintire să fiu
Pământului care m-a rupt din menire
Și-a vrut, muritor, în destin să mă-nscriu.

De-ar fi, în cabană, să las așteptare,
Și cântec de aripi, și urme de vis,
Voi face plecarea să pară iertare
A tot ce, în urme de pași, a închis. 

Pe drumuri știute ori, poate, străine,
Voi merge condus de puterea ce-o am
În spirit, în tot ce pulsează în mine
Și-mi cere să fiu ce, odată, eram.

Nu vreau ajutorul în trageri de mână
Spre locuri pe care atâția le știu;
Vreau, singur, să pot să-mi găsesc o fântână
Ce-așteaptă-nsetată, izvor să îi fiu. 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sub domnia nopții, în pustiu se-arată
Umbre care zboară, aripi ce se zbat
Peste-o lume prinsă-n somnu-i agitat
Dintr-un vis în care Luna se desfată;

Stelele-i oferă jocuri de lumini,
Sunete curgânde într-un susur blând
Care trec prin ceruri și devin, curând,
Inspirații pentru îngerii divini.

Dansul lor îndeamnă umbre din trecut 
Să-și aducă-n lume-ntunecatul zbor
Ce-ar putea să pară infiorător
Celor ce, prin teamă, viața și-au trecut.

Ei n-au aripi. Zborul e doar o plutire
Peste-un timp în care nu mai sunt. Au fost
Îngeri în trecutul când aveau un rost
Și-au rămas în inimi dulce amintire.

Luna îi cunoaște, cei de sus și ei,
Dansul înspre ceruri pare-o înviere
Pentru cei pe care-o nouă viață-i cere
Într-o soartă scrisă cu un alt condei.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Eram în visul meu, şi se făcea
că vocea ta şi-un sunet de chitară
se auzeau, în ploaia de afară,
ca o chemare-a stelei ce-mi cânta.

Era suavă, de o duioşie
cum niciodată n-am mai auzit,
şi-nmărmurit, priveam îndrăgostit
spre bolta ce părea că-mi cântă mie.

Mi-ai urmărit privirea către stele,
şi-ai fost, în visul meu, chiar tu, un cant
venit uşor, pe adieri de vânt,
sau coborând pe-a norilor pavele.

Nu te știam, nu te-am văzut nicicând,
nu mi-am plecat privirea spre afară,
în bezna nopţii, unde o chitară
înlocuise visul … cu un gând.

Abia atunci, sub razele de lună,
pe strada ce curgea sub stropii grei
purtând aroma florilor de tei,
am început un cântec, împreună.

Din vol. "Chipul iubirii" 

Pe cer e greu: tronează norii
și-s regi deplini în asfințit,
plutind pe visuri iluzorii
de-o zi, de-o viață, de-un sfârșit.

Avizi de raze-ntârziate,
n-au niciun tron - doar umbre au 
și voci dogite, înfundate,
în guri ce iau, în guri ce dau.

Ei vor apusul să le fie
apologie în cuvânt
și nicidecum o poezie
lor, celor temători de vânt.

Și toacă razele de Soare,
și toacă razele de-apus,
cu gura lor, în gura mare
ce urlă cu … nimic de spus.

Din vol. “Cântecul visurilor”

O, dulce legănare de umbre-ngemănate
cu raze-mprăștiate pe ape murmurând,
ce vis, ce îndrăzneală, ce vânturi pot abate
plutirea noastră-n taina atingerii de gând? 

Să fie visul stelei ce prin tenebre-și poartă
văpaia spre sfârșitul ascuns prin Univers
ori, poate, visul mării ce-și plânge pe o hartă
destinul fără valuri, de timpuri, iute, șters?

Să fie îndrăzneala secundelor pripite
prin timp să se risipe în lumea de apoi
ori, poate, îndrăzneala căderilor grăbite
a stropilor de ploaie pe luturile moi?

Ce vânturi pot să intre în lumea-n care gândul 
e rege preaputernic? Nu pot! În lumea lui,
furtuna se transformă în ochii alintându-l
ai mamei, ai iubirii ori poate-ai nimănui.

Tu, dulce legănare pe ape neumblate,
trecând pe sub dorințe de frunze fremătând,
ce taine ții ascunse în umbre dantelate
născute prin plutirea atingerii de gând?

Din vol. “Cântecul visurilor”

Am fost, demult, copil în miezul verii,
Neștiutor de viață și-ale ei,
Străin de taina morții și-a-nvierii,
De spaimă de-ntuneric sau de zei.

Și am crescut: cuminte și sălbatic
Zburdând în lumea mea, croindu-mi drum
Prin doar un anotimp, mereu văratic,
C-un miez rămas fierbinte și acum.

Privirile-mi, sălbatice jivine,
Se-aruncă-n jur cu poftă și hulpav,
Dar înlemnesc văzându-te pe tine …
Și redevin copilul cel firav

Ce se apropie, timid, de-o baltă
Și, cu un răs puternic, zgomotos,
Din inima ce, vesel, îi tresaltă,
Se umple de noroi și de frumos.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Trăiesc în terenuri uscate
Și lanuri cu spicele spini,
Sărmanele inimi uitate,
Alături de aspri ciulini.

Doar vântul le știe plăcerea
Când râd într-un roșu-carmin
Purtându-și prin lan mlădierea
În dansul cu pași de rubin.

Le-adie petalele-n runde
Pe ringul încins de sub cer,
Și-mi pare că inimi din unde
Îngână, spre zări, “Leru-i ler!”.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Cu ceasul meu, nu știu ce s-a-ntâmplat:
De-o vreme nu mai merge cum mergea
Și nici nu pot să-l duc la reparat,
Căci el e altfel, nu-i de ici-colea.

L-am dobândit la schimb, pe-un măturoi,
De la o babă proastă ce-l voia
Și nu să măture cu el gunoi,
Ci doar să zboare – ea așa zicea –

A mers ce-a mers și se-auzea “tic-tac”
Mai tare “tic” și “tac”-ul mai deloc,
Știți, cu nevasta: când ea “Tic!”, eu tac
Și de-aia-n căsnicie am noroc.

Când apăsam butonul ăla mic,
Îmi arăta doar ora câtă e
Și-n rest era – pe cinstea mea! – nimic,
Nu ca acum, când tot mă ia cu “Ce?”

Adică eu, cumva, să îi răspund
La “În ce timp?”. Păi, ăsta e normal?
Mi-apare-acolo-n mijlocul rotund
Și nu vă mint: apare și-i real!

Sunt supărat și cred că o să-i scriu
Că în potoape vreau, de mai încearcă,
Dar mă gândesc: “Pot, înapoi, să viu
De-acolo, de la Noe, dintr-o arcă?”

Din vol. “Hai, pa!”

Pe un drum presărat cu frânturi de lumesc
Amintind de un timp cu risipe de cer,
Se înșiră un gând apărut din eter,
Fulgerând prin văzduh și lovind nefiresc.

Și-ar dori un trecut, dar îl caută-n van,
Și-ar dori viitor, dar o viață de gând
E un joc neștiut, e-o nălucă trecând
Ca un punct rătăcit pe un mare ecran. 

Iar în gândul acel cu trăirea-n acum
Se ivi-ntrebător o scânteie: “Tu știi
Că mergi iar pe-un drumeag cu-amintirile vii?
Ai mai fost, îl străbați, niciodată alt drum”.

- Spui că vin și mă-nșir pe aceleași poteci?
Să înseamne că am pe aici un trecut
Ce m-aduce în el și îmi e cunoscut?
Nu-i al meu: ochii lui par sălbatici și reci!

“Când mai vii să-l străbați, fă ca trunchiuri și stânci
Să se-mbrace frumos și să-ți fie alint,
Ca un vis, ca un cânt, dar … și visele mint,
Chiar și cele ce vin din simțirile-adânci.”

- Să mai vin? De-aș putea! De-aș avea viitor!
Cum pot eu, doar un gând ce nu crede-n trecut,
Să-ndrăznesc a visa că, pe drumul pierdut,
Aș găsi ce-mi doresc? Doar de-s gândul de dor!             

Din vol. “Cântecul visurilor”

La capătul viei din deal,
M-așteaptă, la umbră de nuc,
Ulciorul c-o apă cristal
Pe care de toartă-l apuc,

Strâng buzele-n țâța de lut
Și sorb însetat, cu nesaț,
Nectarul cu iz de trecut;
Îl simt cum îmi prinde în laț

Atâtea din câte vuiesc,
Le scoate din minte, dispar,
Mă-ncântă doar clipa … Trăiesc
Și vreau să-mi rămână, măcar

În restul din viața ce-a fost
Departe de cerul senin,
De umbra de nuc și de-un rost
La care, de-acum, să mă-nchin.

Din vol. "Cântecul visurilor"