Trec, uneori, prin timp, plutind pe ape Ce văluresc, ducându-și greul lor Departe, în tărâm de visător Ce nu-l mai vrea în tresăriri de pleoape.
Eram, pe-atunci, în ani când o lumină Călătorea în gândul tău și-al meu Și căuta doritul apogeu Al vieții, pe a timpului colină.
Din depărtări, știam că-mi simți privirea Și mă privești, la rândul tău, zâmbind, Știam că simți cum brațele-mi, icnind, Trădează-n pieptul meu neobosirea.
Aveam un ghionder, împingeam o lotcă Pe apa dintre stufuri și vânam Cât pentru mine, dar și cât plăteam Pescarilor cu-arome vagi, de votcă.
Iar seara, mai târziu, urma scrisoarea În care-ți povesteam, de peste zi, Tot ce-am făcut și îmi doream să știi, Să uiți de dor, să uiți și depărtarea.
E un tremur firav în frunzișul de mur Nemișcare pe cer cu căldură-n tumult, Urgisind nori ce vor să-și formeze contur Cenușiu, așteptat, nevăzut prea demult.
Nu e vânt în lăcașul cu margini de stânci, E doar suflul fierbinte al celui ajuns, Cu un ultim efort, la crevasele-adânci, Un liman la durerea ce-n corp i-a pătruns.
E un cerb rătăcit coborât din Carpați Pe un plai depărtat de meleagul știut, Diferit de pădurile-n care-a crescut, Încolțit pe pășuni de dulăii plecați De la stână-n pădure, cu pași furișați, Cu ochi roșii sclipind, de strămoși amintind, Ne’nfricați vânători și orice hăituind.
S-a luptat și-a lovit pe atâția din ei, Dar cu rănile lui nu putea să mai stea Și să lupte, când viața din el se scurgea. A fugit spre păduri, iar dulăii acei S-au întors șchiopătând spre a-i munților zei, Mai privind înapoi, mai lătrând a pustiu, Căci în zer nu simțeau izul sângelui viu.
A urcat drum de stânci și-a ajuns la izvor, Însetat, speriat de durerea ce-avea Și de sângele care, de pe picior, Pe frunzișul din jur, picura … picura…
Prin văzduh, s-a răcit și se-arată o stea Ce-i alungă din teamă, iar totul în jur Se cufundă în noaptea ce va vindeca Luptătorul ce zace-n frunzișul de mur.
În pădurea peste care norii-ncep să se adune, Nicio pasăre nu cântă, nicio frunză nu tresaltă, Doar se simte-o așteptare ca și cum, din cer, o daltă Se apropie de piatra care simte cum apune.
Ce va fi apoi, nu știe, gândurile-nfricoșate Sunt ca negrul de deasupra, sunt ca frica ce doboară Înălțările-n văzduhul celor ce, odinioară, Aripile de speranță le purtau ușor, pe spate.
E prea liniște-n pădurea cu o piatră-nmărmurită Care-așteaptă ca un trăsnet să-i răspundă așteptării, Ori un fulger să-i arate drumurile frământării Între ce i-a fost odată și trăire, și ispită.
Dar nu vine, norii pleacă și se pierd în depărtare, Păsările-ncep să cânte, frunzele slăvesc lumina Care-aduce frământare ca prin gânduri când ea, vina, Vine cu înfricoșarea și cu dalta care doare.
Cerul parcă se dilată în văzduh de soare-apune Și se pierd în umbre triluri. Dormitează-ntr-o poiană Piatra care-n vise duce drama ei cotidiană Din pădurea peste care norii-au vrut să se adune.
Mi-a apărut ca un tablou Într-o mijire a ochilor Și nu știam cum aș putea descrie Tăcerea de acolo. Poate ca o uitare a sunetelor pierdute În culorile serii, Poate ca un zbor nevăzut Al basmelor de demult, Ori ca o nemișcare a unui vis Lăsat sub pernă la ivirea dimineții. Am privit fiecare fir de iarbă Așteptând o adiere, Am privit apele, copacii, Norii și sclipirile cerului, Până când totul a căpătat Conturul uitării.
Daniel Vișan-Dimitriu 