Strălucesc pe ramuri florile de-april,
legănate-alene, parcă-ntr-un descânt
ori o-mbrățișare dintr-un vodevil
fără niciun sunet, fără un cuvânt,
doar c-o mângâiere și-un sărut de vânt.

Văd în jur petale cu priviri spre cer
care sorb lumină. Soarele, timid,
are măreția unui lăncier
gata să trimită raze ce deschid
miezul de lumină, veșnicul fluid.

Doar pe-un ram, o floare din acest tumult
își înalță ruga, în parfum dulceag,
înspre tot ce poate să îi dea mai mult
din sărutul tandru-al vântului pribeag
care își urmează căile de mag.

Tristele-i petale, termină-n suspin
tot ce-aveau dorință și acum se stinge,
cu speranța vagă-n ceruri sau destin,
iar din ele roua-n iarbă se prelinge
când un vânt prin ramuri cu petale ninge.

Din vol. „Eterna căutare”

Eu cred că norii vin să se-ntâlnească,
acolo-n cer, cu gândurile triste
ce urcă, fug, nu pot să mai reziste,
căci nimeni nu mai vrea să le cunoască.

Plutesc ușor spre locul de-ntâlnire,
pe-un cer senin, albastru și frumos,
strălucitori în albul lor pufos
și, dinspre zări, încep să se înșire.

Iar gândurile-acelea se așază
pe coama lor, pictând cu întuneric
tot ce fusese pân-atunci feeric
în cerul care pare-acum de groază.

E cenușiu, iar norii-s de tristețe,
e un vacarm cu răbufniri de tunet,
sub ei, pământu-i văduvit de sunet,
căci orice glas e gata să înghețe.

Și se destramă norii-n stropi de ploaie,
purtând atâtea gânduri ca poveri
spălate, transformate în plăceri,
încât și cerul pare că se-nmoaie

Și-atunci, când ploaia cade-n jurul meu,
eu o privesc, mă bucur de-ntâlnire,
chiar dacă-n ea, prin stropi de amintire,
mai strălucesc tristeți de tu și eu.

Din vol. „Călător prin gânduri”

 Sunt singur pe stânca bătută de vânt,
 Pe-o coastă abruptă de munte,
 Și nu știu ce caut aici, pe Pământ,
 Cu simțuri ciudate, din pene veșmânt,
 Și pofte sălbatice, crunte.
  
 Sunt rege, sunt vultur, dar nu mi-am dorit
 Un corp muritor să mă cheme;
 Eram printre stele, o clipă-am murit,
 Și poate vreun zeu m-a cules și-a dorit
 Să zbor în înalturi o vreme.
  
 Trec vagi amintiri ca prin ochiuri de nor,
 Ceva pentru-o clipă-mi apare,
 Și parcă aș ști ce-am să fiu de-am să mor,
 Mi-e frică, dar cred că mai mult îmi e dor
 De vechea, eterna mea stare.
  
 Nu știu cine-am fost și de unde-am venit,
 Pot numai să-ncerc să-mi închipui
 O lume ciudată și-un zbor nesfârșit
 Prin spațiul imens și de stele ticsit,
 În Timp ce-și agită nisipu-i.
  
 Acum sunt aici și privesc împrejur
 Spre lumea ce-alegeri nu-mi lasă
 Sunt mare, sunt rege, sunt falnic, sunt dur,
 Dar totuși străin, într-un simplu sejur,
 Cu dor nesfârșit de acasă. 

 Din vol. "Gândul pierdut"