De-ai ști ce gânduri am, te-ai minuna
 Și ai fugi … sau poate nu: ai sta
 Și-ai aștepta să vezi cu ochii tăi
 Cum gândurile-mi caută noi căi
 De-ați fi doar ție-n fiecare zi
 Un dar ce-aș vrea nicicând a se sfârși.

 Ai aștepta, văd în privirea ta
 Că vrei și le aștepți, chiar știi ceva
 Și nu-mi dau seama: tu, cum poți să-mi știi,
 Chiar înainte de a le gândi,
 Și gânduri, și cuvinte, și culori
 Ce vin din lumi de dincolo de zori?

 Să-ți spun? Ei bine, am să te pictez
 Cu tot ce-mi ești în suflet când visez:
 Îmi ești culoarea câmpului cu flori,
 Un cer pe care zboară mici fiori,
 O flacără arzândă-ntr-un izvor
 Ce se revarsă-n lacrima de dor.

 Îmi ești parfumul stropilor prelinși
 Pe flori crescute-n ramuri de caiși,
 Răcoarea verii-n serile târzii
 Când te aștept în brațe să îmi vii,
 Albastrul florii de nu-mă-uita
 Și tot ce curcubeul poate-avea.
 Te voi picta, apoi te voi privi
 Și, c-un sărut, pictura-mi voi sfârși.
 
 Din vol. "Eterna căutare"

 Mă adâncesc în lumea de mister, 
 Prin locuri necălcate niciodată,
 Luându-mi numai gânduri ca reper
 Și-ncrederea, demult verificată.
 
 De liniște, nu pot să mă-nspăimânt,
 Iar tot ce văd e plin de frumusețe
 Ce mă pătrunde-asemeni unui cânt
 În catedrala plină de tristețe.
 
 Iar cântul mă inundă, fredonez:
 Mi-e greu să cred, dar eu, ca prin minune,
 Am voce, mă pricep și ... nu visez,
 Iar mintea, să continui îmi impune.
 
 Îmi văd de drum cântând. Sunt fericit
 În lumea care nu mă înfioară,
 Ci mă atrage, într-un fel tacit,
 Spre locuri neștiute în afară.             
 
 Ajung la un izvor și mă opresc,
 Iar tot ce-aud acum e doar un clipot
 Al apei cristaline ce-o privesc
 Scurgându-se la vale într-un șipot.      
 
 Privesc în jur, e totul ca un vis
 Puțin neclar, dar, unele-amănunte
 Îmi dau senzația de nedescris
 Că locu’-n care sunt e doar o punte      
 
 Prin care pot pătrunde, dac-aș vrea
 Spre sufletul pădurii seculare
 De unde, nu sunt sigur, s-ar putea
 Să-mi deslușesc trăiri imaginare      
 
 Sau să-mi explic de ce, atunci când cânt
 Îmi pare că o voce mă susține,
 Iar frunzele pădurii, fără vânt,
 Îmi șuieră acordurile fine                        
 
 Pe care îmi așez perfect un vers
 Din cele care-mi sunt, cumva, dictate.
 Deși nu am făcut niciun demers,
 Sunt prea ne-singur în singurătate.      
 
 Mă simt privit de peste tot, ciudat,
 În jurul meu, apar la suprafață
 Atâtea lucruri noi. Da, am aflat:
 Pădurea are suflet. Este viață.
 
 Din vol. "Zece"

 Pe țărmul lor, străin de odisei,
 Departe de a lumilor privire,
 Trăiau, se-nțelegeau – erau doar ei –
 Și își creșteau urmașii cu iubire.
 
 Privind spre stele, nu știau decât
 Că noaptea, sus pe cer, când e senin,
 Apar, mai strălucesc, mai cad ... și-atât,
 Căci Soarele-i stăpânitor deplin
 
 Și îi iubeau lumina, iar căldura
 O așteptau din mângâieri de rază
 În zori de zi, când le-atingea făptura
 Ca zâmbetul ce,-ades, te luminează.
 
 Iar Luna ... da, a Soarelui pereche,
 Cu razele-i de noapte, argintii,
 Era și ea, în lumea lor străveche,
 Iubită-n înserările târzii.
 
 Știau ei, lupii: hărțile din stele
 Au ajutat străini, pe bărci imense,
 La țărmul lor să își coboare vele
 În căutări de jaf și recompense,
 
 Iar lumea lor nu a mai fost la fel,
 Dar n-au uitat de Soare și de Lună,
 Iar stele, strălucind pe ceru-acel,
 Nu pot, iubirea lor, să o supună.
 
Din vol. “Călător prin gânduri”

 Privești spre depărtarea mea ori zarea
 la care numai gândul tău ajunge,
 iar pentru mine-i un abis în marea
 neliniștei ce inima-mi străpunge?
 
 Te văd, în gândul meu, privind departe
 și nu știu de-i trecut sau viitorul
 spre ce a fost și astăzi ne desparte,
 spre ce-ar putea redeștepta fiorul
 pe care îl simțeai demult cu mine
 în nopțile albastre și senine.
 
 Încerc privirea-ți verde să o caut
 prin amintiri sau oglindită-n unde
 să simt din nou cântarea unui flaut
 cum pieptul mi-l inundă când pătrunde
 cu note blânde, sunete duioase,
 în sufletul ce nu demult dansase.
 
 Ești veselă, ești tristă sau o pace,
 nedefinită clar, te izolează
 la marginea iubirii ce păstrează
 doar amintiri din ce în ce sărace?
 
 Umbrela ta, ferindu-te de Soare,
 ți-ascunde o iubire care moare.
 
Din vol. "Zece"

 Îmi aduc aminte – nu-i decât un an -
 Că mergea pe stradă c-un urangutan.
 Și-l ținea de mână, chiar în brațe, ea,
 De plângeau și teii, frunza tremura
 Și voia să cadă, chiar de-n luna mai
 Plouă cu petale. Ea voia, dar – vai! –
 El, sub marea-i burtă nu avea nimic
 Să-i încânte viața, nici măcar un pic.
 Și plângeau copacii pe chelia lui
 De ziceai că-s muște strânse pe gutui
 De-alea mai stricate sau ceva cu moț
 Dintr-un fund de curte. Îl voia de soț.
 Nu mă credeți? Uite: din purtarea ei
 Se vedea că-i este, dintre dumnezei,
 Chiar acela care-i bântuie prin vis
 Și-ar fugi cu dânsul chiar din Paradis.
 N-aș vrea povestirea să o mai lungesc –
 Și așa-i prea lungă-n ce vă povestesc
 Și, că doar se poate, o scurtez pe cât
 Să-nțelegeți oful: îl iubea și-atât …
 Când mergeau prin parcul cu un tei fălos,
 El s-a smuls din mâna-i, ca un păcătos.
 Ce era să-i facă? – doar era neom:
 A lăsat-o baltă, iar acum e-n pom.
  
 31 mai 2019, Craiova 

 Îmi aduc aminte – nu-i decât un an -
 Că mergea pe stradă c-un urangutan.
 Și-l ținea de mână, chiar în brațe, ea,
 De plângeau și teii, frunza tremura
 Și voia să cadă, chiar de-n luna mai
 Plouă cu petale. Ea voia, dar – vai! –
 El, sub marea-i burtă nu avea nimic
 Să-i încânte viața, nici măcar un pic.
 Și plângeau copacii pe chelia lui
 De ziceai că-s muște strânse pe gutui
 De-alea mai stricate sau ceva cu moț
 Dintr-un fund de curte. Îl voia de soț.
 Nu mă credeți? Uite: din purtarea ei
 Se vedea că-i este, dintre dumnezei,
 Chiar acela care-i bântuie prin vis
 Și-ar fugi cu dânsul chiar din Paradis.
 N-aș vrea povestirea să o mai lungesc –
 Și așa-i prea lungă-n ce vă povestesc
 Și, că doar se poate, o scurtez pe cât
 Să-nțelegeți oful: îl iubea și-atât …
 Când mergeau prin parcul cu un tei fălos,
 El s-a smuls din mâna-i, ca un păcătos.
 Ce era să-i facă? – doar era neom:
 A lăsat-o baltă, iar acum e-n pom. 

 31 mai 2019 

Mergeam, în aerul uscat al zilei,
Prin Munții Dobrogei, la vânătoare,
Lăsând în urmă slăbiciunea milei
Și eul cel învins în dedublare.

Trecuseră, deja, prea multe ore
De mers pe pietrele ca de jăratec
Și-n ochi îmi apăreau, multicolore,
Imagini ce se unduiau, zănatec.

Era o toamnă peste care vara
Se întinsese cu căldura-i mare
Și-o secetă ce îmi făcea povara
Oțelului din mâini mai grea sub soare.

Să fie ochii care-mi joacă feste
De pare că pământul arde, fierbe,
Și drumul meu e unul de poveste,
Cu duhuri care mă pândesc, acerbe?

Simt focul în picioarele trudite,
Iar buzele, uscate, mi se crapă.
Mențin, cu greu, privirile lipite
De o pădure-n care poate-i apă,

Iar pași-mi obosiți străbat distanța
Încremenind în umbra salvatoare.
Las arma jos, punându-i siguranța,
Și mă așez pe-o iarbă-mbietoare

Cu ochii spre o pată mai închisă
Ce se observă pe pământ, în vale.
Mă-ndrept spre zona umedă. E-o clisă
În care văd adâncituri ovale

Și despicate,-n care este apă,
O apă limpede, și-atât de bună!
Ca animalele ce se adapă,
O sorb, sperând ca setea să-mi răpună.

Mă simt privit și-ntorc îndată capul
Spre dreapta unde, calmă, pe costișă,
O căprioară își oprește trapul
Și mă privește. Pare o gheișă

Ce îmi aruncă o privire caldă,
Privește, apoi, arma cu tristețe,
În lacrimi, ochii par că i se scaldă,
Las arma și-o admir. Ce frumusețe!

Din vol. „Zece”

O adiere scurtă îi răsfiră,
din părul lung, șuvițele rebele,
în calea ochilor ce mai admiră
tăcerea rece-a ultimelor stele.

În depărtări albastre e-o lumină
ce invadează marginea de lume
și plaja lui, tăcută și blajină,
părând că-mpinge caii albi, în spume.

E-o nerăbdare-n gesturile-i scurte
cu care-alintă placa lui cea veche,
așa cum nobili de la vechea curte,
își liniștesc ogari făr’de pereche

Când se așteaptă,-n marea vânătoare,
doar sunetul de goarnă ce vestește
începerea și marea alergare
a cailor, când goana se pornește.

E-o nerăbdare ca atunci când cerul
te-mpiedică s-ajungi pe vârf de munte
cu trăsnete și ploaie sau cu gerul
ce-ți face și sprâncenele cărunte,

Iar tu privești sau știi cât e de-aproape
și nu mai poți să-ți duci la capăt visul,
căci lacrima-ți îngheață între pleoape
și-o stâncă ai pe piept, și-n el abisul.

Așteaptă valurile uriașe
ce trebuie s-apară-n scurtă vreme
într-un galop de iepe nărăvașe
cu coame verzi, sub aspre diademe.

Își amintește, nu pe cea mai mare,
și nici pe cea mai blândă dintre ele;
din gândul lui, în față îi apare
doar una care,-n clipele acele,

l-a ridicat și l-a purtat spre locuri
pe care marea le ținea ascunse,
și care i-a aprins, în suflet, focuri
și sentimente încă nepătrunse.

A fost un val ce însoțește-n viață
doar surferii ce au avut norocul
să urce înspre țărmul cu verdeață,
spre cerul care le-nțelege … jocul.

Din vol. „Zece”

Se simte un tremur, în noaptea adâncă,
A ierbii umbrite din partea de deal
Ascunsă în taine ce trec un portal
Deschis doar o dată pe an, într-o stâncă.

Apar, ca din visuri, plutind, în tăcere,
Cu forme ce par mesageri în destin,
Fecioare desculțe, cu-aspectul divin,
Din gânduri pierdute-n luciri efemere.

Se-nvârt printre vorbe ce par un descântec,
În tremur frenetic, trecându-și, agil,
Din brațe în brațe, firavul copil
Ce-n lumea de dincolo încă-i în pântec.

Îi pun coroniță de flori sânziene,
Îi mângâie zâmbetul și îl vrăjesc,
Punându-i pe frunte puteri ce-l feresc
De orice descânturi și gânduri viclene.

Îi cântă destinul cu glasuri șoptite
Îi fac viitorul să-i fie deschis
La tot ce înseamnă frumos într-un vis,
Privirile-albastre să-i fie vrăjite.

Cuvinte să-i zboare spre lumea cea mare,
În versuri iubite de toți ce le-aud,
În suflet să aibă doar verdele crud
Al anilor tineri și plini de candoare.

Îl trec prin portal înspre partea-nsorită,
Fecioarele-s goale, sunt iele acum,
Pământul e ars, sânzienele scrum,
Prin focuri aprinse, în rouă călită,

Micuța făptură se naște când cerul
Trimite lumina, al soarelui dar,
Trecând în uitare al nopții hotar
Și poarta ce-ascunde în neguri misterul.

Când timpul, trecut printre gânduri, se cerne
Și caută doar amintiri ce-au rămas,
Se-oprește o clipă și face popas
În mica poiană, în care-și așterne,
Din flori ce-mi răsar dintre gânduri mereu,
Un pat sânzian, căci copilul … sunt eu.

Din vol. „Zece”