Strălucesc pe ramuri florile de-april,
legănate-alene, parcă-ntr-un descânt
ori o-mbrățișare dintr-un vodevil
fără niciun sunet, fără un cuvânt,
doar c-o mângâiere și-un sărut de vânt.

Văd în jur petale cu priviri spre cer
care sorb lumină. Soarele, timid,
are măreția unui lăncier
gata să trimită raze ce deschid
miezul de lumină, veșnicul fluid.

Doar pe-un ram, o floare din acest tumult
își înalță ruga, în parfum dulceag,
înspre tot ce poate să îi dea mai mult
din sărutul tandru-al vântului pribeag
care își urmează căile de mag.

Tristele-i petale, termină-n suspin
tot ce-aveau dorință și acum se stinge,
cu speranța vagă-n ceruri sau destin,
iar din ele roua-n iarbă se prelinge
când un vânt prin ramuri cu petale ninge.

Din vol. „Eterna căutare”