Mergeam, în aerul uscat al zilei,
Prin Munții Dobrogei, la vânătoare,
Lăsând în urmă slăbiciunea milei
Și eul cel învins în dedublare.

Trecuseră, deja, prea multe ore
De mers pe pietrele ca de jăratec
Și-n ochi îmi apăreau, multicolore,
Imagini ce se unduiau, zănatec.

Era o toamnă peste care vara
Se întinsese cu căldura-i mare
Și-o secetă ce îmi făcea povara
Oțelului din mâini mai grea sub soare.

Să fie ochii care-mi joacă feste
De pare că pământul arde, fierbe,
Și drumul meu e unul de poveste,
Cu duhuri care mă pândesc, acerbe?

Simt focul în picioarele trudite,
Iar buzele, uscate, mi se crapă.
Mențin, cu greu, privirile lipite
De o pădure-n care poate-i apă,

Iar pași-mi obosiți străbat distanța
Încremenind în umbra salvatoare.
Las arma jos, punându-i siguranța,
Și mă așez pe-o iarbă-mbietoare

Cu ochii spre o pată mai închisă
Ce se observă pe pământ, în vale.
Mă-ndrept spre zona umedă. E-o clisă
În care văd adâncituri ovale

Și despicate,-n care este apă,
O apă limpede, și-atât de bună!
Ca animalele ce se adapă,
O sorb, sperând ca setea să-mi răpună.

Mă simt privit și-ntorc îndată capul
Spre dreapta unde, calmă, pe costișă,
O căprioară își oprește trapul
Și mă privește. Pare o gheișă

Ce îmi aruncă o privire caldă,
Privește, apoi, arma cu tristețe,
În lacrimi, ochii par că i se scaldă,
Las arma și-o admir. Ce frumusețe!

Din vol. „Zece”