Daniel Vișan-Dimitriu

Dansul inimii

Mergea la nedeie, în vale,
săltând pe poteca spre râu
cu ochi scăpărând de plăcere,
cu părul ca într-o -adiere,
cu ia legată la brâu.

Știa că-i frumoasă, dorită
de toți tinereii din sat,
dar inima ei se păstrează,
în suflet, de dor mai oftează,
căci, încă, mai e de-așteptat.

Se prinde în hora cea mare,
flăcăii-s cu ochii pe ea,
taraful se-ntrece pe sine,
prin jur se întâmplă destine,
bătrânii, și ei, ar dansa.

Dar, brusc, totu’-n jur se oprește,
și tace când, dintr-un caval,
aude o muzică nouă,
și-o boabă micuță de rouă
din ochi îi țâșnește năval.

În liniștea ca de poveste
aude, ținându-i ison,
vibrându-i în suflet, vioară,
iar inima ei, prima oară,
pulsează cu alta, în ton.

Din vol. "Zece"