Un țurțure și-o țurțurea,
Cuprinși de-un ger ce le plăcea,
Se alintau, atinși de vânt,
În clinchet plin de simțământ.

- Cling-cling! - știi, țurțureaua mea,
În iarna asta, ce ți-aș da?
Ți-aș da, iubita mea, să bei
Tot ce e rece-n ochii mei,

Ți-aș da tot gerul ce îl am
Și ți-aș culege flori de geam,
Ți-aș da, la orice cling, sărut
Atât de rece și plăcut.

Din transparentă-ai deveni
Cum nici în vis nu te-ai gândi:
Mai albă ca zăpada. Hai,
Un clinchet franțuzesc să-mi dai!


Din vol. “Hai, pa!”

Nici nu mai știu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n brațele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig și nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Și peste cortul nostru din zăvoi,
Atâția greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb și-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai știu nici dacă ne-am iubit
Sub stele-n cort și nici cum am dormit.

Ce știu cu siguranță, e că eu
Te văd tot mai frumoasă-n visul meu
Și îți aștept sosirea cu nesaț
În nopțile când îmi adormi pe braț.


Din vol. “Eterna căutare”

Pribegeam prin ere, căutând lumina
Care să-ntregească scânteierea mea,
Biată licărire ce putea scădea
Colindând eterul, negăsind grădina,

Pentru că prin toate erele trecute,
Așteptai cuminte, floare între flori,
În grădini în care îngeri păzitori
Îngrijeau destine bine-cunoscute.

Dintr-o eră-n alta, îmi pulsam dorința
De-a ajunge-n raiul unde m-așteptai
Și-a putea-ntregirea care îmi erai
Să îmi lumineze calea și ființa. 

Te găseam și-o viață nouă începeam,
Dând lumina noastră noilor scântei,
Risipite pe-ale cerului alei,
Într-o căutare ce-o înțelegeam. 

Suntem într-o viață nouă, trecătoare,
Suntem într-o eră-n care, prin sărut,
Ne unim puterea care s-a născut
În grădina fără de asemănare.


Din vol. “Aripi de azur”

Mai cântă-mi, iubito, cuvinte,
Mai spune-mi povestea de iarnă
Cu albul de-afară ce minte
Că vrea peste noi să se-aștearnă.

Ne-nvăluie clipe solemne,
Ne-așteaptă paharele pline,
Cabana e caldă, iar lemne
Avem cât să ardem destine.

Și poate că-n focul ce arde
Vom pune și timpul din urmă
Cu nopți adormite-n mansarde
Și zile-nșirate în turmă.

Îmi place lumina difuză
Prin care îmi cântă cuvinte
O iarnă-n povestea confuză
Cu vin din aduceri aminte.


Din vol. “Eterna căutare”

Sunt ani de când gândul hoinar
mă poartă prin locuri ascunse,
de ochi omenești nepătrunse,
în care decoru-i bizar.

Prin junglă, canoea-mi strecor
urmând o potecă știută
ce trece prin lumea tăcută
spre apa ce curge ușor.

Nu-i marele fluviu, e-un braț
plecat într-un joc de meandre
să prindă în el copilandre
ce-aleargă spre el cu nesaț.

Sunt ape din ploaia de ieri,
cerută-n pădurea-nsetată
de frunzele ce își arată
sclipiri, în ușoare-adieri.

Canoea, în dulce-abandon,
alunecă lin, în tăcere,
iar totul în jur e plăcere,
căci gândul meu e-n Amazon.

Visam, îmi doream și speram,
dar locul meu tainic din vise
nu-mi este în lucruri permise,
așa cum credeam și voiam.


Din vol. “Călător prin gânduri”

O mai aștept, că – deh! – e-așa frumoasă ...
Și se mai face – nu-s de vină eu! –
Așa vrea ea, că e simandicoasă
Și elegantă și … pe placul meu.

Da’ nici eu nu mă las: am pălărie
De la Nea Gicu, șef pălărier
Pe care-orice bărbat ar vrea să-l știe
Amicul lui. Pe cinstea mea, mon cher!

O duc la teatru-acum, că-n seara asta
E una care-i place ei. În rol,
Că, altfel, n-o suportă – cu-asta, basta! –
Și zice că-i o vampă, zău, parol!

Da’ ce-o mai face, frate, că-n lumină,
Îmi pare că e fum la geamul ei?
S-o pieptena și peria-i de vină?
Că arde, prin frecare, alelei!

M-am plictisit căci e o oră, iată.
De când o-aștept. ‘i-arunc o pietricea ...
- Au! Prost mai ești! Iar ai făcut-o lată!
Vezi tu! Cobor la tine! Mama ta!


Din vol. "Dor de lele"

A apărut în calea mea
Cum doar un înger ar putea,
Plutind ușor, ca într-un vis...
Eu am privit-o și-am decis
Că doar pe ea aș vrea.

Cu mâna-mpinsă-n buzunar
Am scotocit ca un avar ...
Era acolo, ghemotoc,
Pe lângă ochelari, în toc,
Bancnota de-un dolar.

O fi puțin, o fi destul?
Mă-ntreb, fiind de-acum sătul
De-atâtea zile de rateu
La dame bune, tocmai eu,
La deget cu-așa ghiul.

De-o pierd și pe-asta mă oftic,
Așa că ochii mi-i ridic,
Că ea e ‘naltă, eu sunt mic,
Apoi îmi fac curaj și-i zic:
- Te fac un mizilic?


Din vol. "Parfum ... vesel"

Scrie-mi gândul pe-o răscruce
cu o pană de lumină
izbucnită când se-nchină
cuiele înfipte-n cruce
sau, prin lacăt de-ntuneric,
îngeri triști legați c-un lanț
într-o margine de șanț
cu aspectul ezoteric.

Scrie-l și, răstălmăcindu-l,
rupe-i aripile-n șapte,
fă-l un vis pierdut în noapte
ca pe-un of ce, nedorindu-l,
ți-l îneci în triluri moarte
printre semne reci de carte
sau îl spargi în coji de vise
ca pe smalțul unui dinte
care zimții și-i tocise
prin aducerile-aminte.

De l-ai scris, îl ia și-l rupe,
cum ți-o fi și ți-o veni,
într-o oarecare teamă
dintr-o oarecare zi
când, din piept, îți va erupe
oful, ca o cataramă
înnodată c-o năframă
prinsă-n gânduri fistichii.


Din vol. “Eterna căutare”

Se cern ușor, prin noapte, iluzii de lumină
și-n risipirea fină a fulgilor de nea,
coboară-a lor regină în straie de hermină
și flacăra privirii începe-a-mi căuta.

Mi-e teamă și m-atrage cu strania-i făptură,
cu frumusețea rece din roiul de sclipiri
al celei care pare,-n lumina Lunii, pură,
dar înfășoară visuri în lanț de rătăciri.

Închid cu cer de pleoape privirile-mi hulpave
și-mi făuresc zăbrele din genele prelinse
pe flăcările care mai pâlpâie, firave,
închise-n ochi de iarnă, în gânduri calde, ninse.


Din vol. “Eterna căutare”

Dac-ar fi zăpadă, poate-aș zice “Hai
Să ieșim afară, să ne mai plimbăm
Ca în primăvara când ninsori de mai
Ne făceau petale albe să călcăm!”.

Ziua e senină. Soarele cu dinți
Ne îmbie înspre locul din oraș
Unde merg părinții cu copii cuminți
Și-i de strajă bradul, mare, uriaș.

Poate la amiază, când o fi mai cald,
Pașii noștri-afară nu vor îngheța
Sub un cer ce-și face din albastru fald,
Fără norii care toate-ar întrista.

Chiar de nu-i zăpadă, sub un cer senin,
Totul pare vesel și, adeseori,
Trecem în uitare zilele de chin
Ce adună luna plină-n sărbători.

Va veni, pe seară, unul dintre moși,
Să ne îndulcească și, măcar puțin,
Să ne-aducă-aminte că, din moși-strămoși,
Plaiul nostru este un regat divin.


Din vol. “Aripi de azur”