Mi-ai apărut din gânduri, nărăvaş,
atât de mândru, falnic şi … mai altfel,
părând zburdalnic, vesel, buiestraş,
aşa cum te-am visat demult, dealtfel.

Şi-ai devenit real sub mâna mea
din tot ce mi-a adus în braţe râul,
căci tot ce-mi trebuia, deja avea,
dar nu mi-a dat nimic să-ţi fie frâul.

A vrut să fii cum eşti, să fii doar tu,
s-alergi în voia ta, în libertate,
să poţi, atunci când vrei, să pleci c-un “Nu!”,
iar eu am fost de-acord: avea dreptate!

Tu nu poţi fi al nimănui. Eşti doar
adus de ape, adunat din spume,
din visul meu, din gânduri în zadar
cât timp nu reuşesc să-ţi dau un nume.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Tu îmi scrii lumina Lunii adormită sub călcâie
Prinse-n fumuri de tămâie care-nnebunesc nebunii
Și îi fac să își deșire mâinile ca niște zbaturi
De vapoare pe uscaturi, întru-a minților stâlcire.

Îmi explici c-o doare-o parte dintr-un colț pierdut în umbră,
Umbra umbrei din penumbră, colț al umbrei dinspre moarte,
Dar nu-mi spui că, din lumină, se transferă noi iluzii
Prin vremelnice transfuzii, înspre colțul ce suspină.

Îmi produci, prin minte, ceață și-mi faci găuri în rărunchi,
Aruncându-mi pe genunchi greutățile din viață,
Să-mi apese până-n glezne plumbul literelor tale
Ce-mi sunt greutăți letale și mă-mprăștie în bezne.

Nu-nțeleg cum scrii cu raze adunate-n veșnicie
De un timp ce va să fie, dar, cum văd, produci extaze
Printre derapări de gând, multora,-n lumina Lunii,
Care nu-s, dar sunt nebunii mai frumoși decât oricând.


Din vol. “Eterna căutare”

E doar o bancă, un amurg și eu,
Încremenit pe-o margine de-alee,
Cu gândurile-n câmpuri elizee
Prin care derulez un vechi clișeu.

E-atât de vechi, încât un verde crud
A devenit ca frunza dintr-o toamnă
În care înserarea mă îndeamnă
Să ies, cântarea nopții s-o aud.

Prin câmpurile-acelea, încă am
Vigoarea din poveștile trăite
În vieți, din amintire desfrunzite,
Când ne-ntâlneam și, uneori, zburam.

Erai cu mine-acolo și, în doi,
Cutreieram ținuturile-acele
Ca doi luceferi printre mii de stele
Ce ne priveau, din marele convoi.

Din gândurile de pe-un vechi tărâm,
Pe-o bancă, sub o salcie bătrână,
Ca și atunci, ținându-ne de mână,
Îmi pare că, adesea, coborâm. 

Din vol. “Cântecul visurilor”

În colțul bicicletei e tăcere,
căci sunt tristeți acolo-n somn ușor,
ce s-ar trezi doar la o adiere
de amintire-a unui plâns de dor.

Pe spițe-a apărut demult rugină,
pe șa sunt pete mari de mucegai,
pedalele-s bucăți ce se dezbină
și, de-ar putea vorbi, ar zice: “Vai,

ce mult aș vrea să fiu din nou frumoasă!
Ce mi-ar plăcea să mai călătoresc
și să mă-ntorc apoi, să vin acasă
ca altădat’, pe drumuri ce iubesc!

Aș vrea să văd cum stâlpii și copacii
rămân în urma mea pe înserat,
ori cum, pe drum de țară-aleargă macii
spre lanuri de la care am plecat.”

Așa cred c-ar vorbi, dar nicio roată
nu mai e bună: spițele s-au rupt,
iar lanțul s-a blocat și niciodată …
Dar ce se-ntâmplă? Cine m-a-ntrerupt?

E ca o ceață-n colțul bicicletei
și n-o mai văd … De neînchipuit! 
Ca un izvor ce îi răspunde setei,
s-a transformat. Dorința s-a-mplinit.

Din vol. “Aripi de azur”

Nu s-a decis balanța ce taler e mai greu,
Cu toamna într-o parte și-o vară ce încearcă
Să-și ducă mai departe căldura care-o-ncarcă
Și-o ține în putere-n al anului traseu.

Nici eu, de prin alegeri, nu m-am decis ce iau:
Albastrul dintr-o mare, căpruiul cu hoție,
Culoarea unor mure ori verdele ce, mie,
Mi-ar fi balsam ca-n vremea când ochii-mi lăcrimau.

Septembrie nu-i toamnă, nici vară, e ceva
Prea cald și, totuși, rece, o nestatornicie,
O trecere prin viață c-un pic de veșnicie,
O lună ca o vară ce-ar sta și ar pleca.

Privirea mea, din ape, trezește-un gând sfios,
Ce vine, se așează alături și mă-ntreabă:
“De-ar fi să cumperi ochii aceia, la tarabă,
Pe care i-ai alege?”. Răspund: “Ce-i mai frumos!”

Descumpănit, el, gândul, insistă: “Care zi
Ar fi, ca luna asta, alegere să-ți fie?”
Îi spun că este una ce-mi este dragă mie,
Dar n-o divulg. Secretul, nici gândul nu-l va ști.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Un vânt, trecând în zboru-i printre stânci,
Se-ntreabă ce culoare-i poate fi
De ajutor ca sentimente-adânci
Să nască-n steiuri care l-ar privi.

Ar vrea să știe că-n tăria lor
S-ar întâmpla s-apară loc deschis
În care-un roșu să devină dor,
Iar el să intre-acolo ca un vis.

Le mângâie-ascuțișul cu un glas
Părând ecou al zborului permis
La trecerea-n cuvânt de bun rămas,
Când clipa se îndreaptă spre abis.

Le cântă-n vâjâit de ram nebun
Îndrăgostit de frunze ce se zbat
S-apuce vântul, să îl facă un
Mai purtător decât ce le-a purtat.

El trece, le atinge, mulțumit
De cer, de zbor, de tot ce-a hotărât
Să facă dup-al verii asfințit;
Le pune strai de toamnă. Doar atât.

Din vol. “Aripi de azur”

Eram la mare, într-un bar,
Afară, pe terasă;
Mă răcoream la un pahar
Cu doamna mea de-acasă

Când, brusc, privirea-mi s-a oprit
La ultima măsuță,
Pe-un individ nebărbierit,
În mână c-o sticluță.

Era Costică, un amic
Ce-l știu din studenție,
Și pare ultimul calic
Ce vântul îl adie.

- Îl știi? –mă-ntreabă ea, pe loc-
- Îl știu, e-un om cu carte.
- Mai spune-mi, că nu-l știu deloc,
Și-arată … mai aparte.

I-am povestit din viața lui,
Cum s-a-nsurat cu una
Ce l-a lăsat al nimănui
De-atunci, el bea întruna.

- Fantastic, trebuie s-admit
Că unele-abuzează,
Săracul, câte-a pătimit,
De încă mai … serbează!

Din vol. "Parfum ... vesel" 

Pe trupul tău s-au așternut nisipuri
Și-au devenit fărâme de trecut
Împrăștiate în necunoscut
Cu alte forme și cu alte chipuri.

Au fost furtuni ce ți-au slăbit puterea,
A fost și foc în lumea dimprejur,
Dar tu, privind spre cerul de azur,
Ai reușit să-nvingi, în timp, durerea.

Din raiul tău, n-ai vrut a fi plecată,
Căci adevărul scris în rădăcini
Ar fi putut s-ajungă la străini
Istorie din nou modificată

Și ai rămas, cu umbre pe morminte
Ascunse-n timpul vechi ca un nisip
Ce nu se-ntoarce-n vânt cu niciun chip
Și-ți e doar ție vremea dinainte,

Căci trupul tău, chiar și atunci când doare,
Nu e mai slab, nu e pierdut, nu-i dus
Pe calea rătăcită, din apus,
Aceea cu nisipuri mișcătoare.

Din vol. “Aripi de azur”