Lunga așteptare

Era tăcut, pe-o bancă la șosea,
privind prin oameni și văzând ceva
departe, poate doar în mintea sa,
iar uneori zâmbea: își amintea.

Își amintea de ea, vorbindu-i blând,
de cum erau alături, gând la gând,
și se-ntrista adesea când, plângând,
ea-l mai certa timid, dar acuzând.

De unde știu? – mi-a spus-o chiar el, azi,
privindu-mă blajin, cu ochii-i fazi,
dar care m-au pătruns până-n adânc:

-Ai grijă-n ochii ei să nu decazi!
Eu știu, eram ca tine, doar un țânc,
... ea a plecat… o-aștept … pân’ la amiazi.



Din vol “Chipul iubirii”

Lasă un răspuns