Pe lângă zidurile-mbătrânite,
Și-a așternut cetatea un covor
Ce te așteaptă ademenitor
Să-i schimbi din visurile vechi, cernite,

Să îi aduci, de poți, un vis de dor
Pe care îl avea când nopți iubite
Veneau cu-atingeri noi, închipuite,
Pe care le-ntorcea, netemător.

Nu ei, cetății - mie, cel ce sunt
Stăpânul zidurilor în ruine
Și al singurătății ce înfrunt.

Nu ea te cheamă - strigătul din mine
Ce-a devenit, de-o vreme, mai cărunt
Decât ghețarii viselor străine.


Din vol. “Aripi de azur”