Pe umeri îi apasă înc-o toamnă
Cu zile care par că îl îndeamnă
Să recunoască focul și ce-nseamnă.

Nu cel ce-a fost odată, cel din vremuri
Cu nopțile încununând tandemuri,
Ci focul-foc, ce-l faci să nu mai tremuri,

Acela-nconjurat cu brâu de piatră,
Ori se ațâță noaptea într-o vatră
Când, înspre Lună, câte-un câine latră.

Privește focul sinelui și-ntreabă:
- Tu, ce mă arzi silabă cu silabă,
E timpul meu poemul scris în grabă?

De ce îl simt acum atât de rece?
Și toamna-i anotimp și se petrece
Ca visul care n-ai mai vrea să plece.

Știu că mai arzi în mine, știu ce-nseamnă
Când frunza căzătoare mă îndeamnă
Să scriu poemul focului de toamnă.


Din vol. “Aripi de azur”