Ai înflorit din nou, la ceas târziu,
când frunzele copacilor sunt duse
în zările tărâmului neviu
al celor ce de vremuri sunt răpuse.

Sub razele de toamnă, strălucești,
te bucuri de căldura trecătoare
atât cât e. Îți place s-o primești
cu zâmbetul petalelor spre Soare.

Deschid fereastra larg și te privesc
rugându-mă de vânturi înghețate
să ocolească florile ce cresc
atunci când altele-s apuse toate.

Ți-aș da căldura verii de-aș putea,
o clipă cât o viață-a unei flori;
nu cer mai mult, doar timp cât aș visa
că-i primăvara vechilor fiori.


Din vol. “Eterna căutare”