Dacă mâine ziua ne va fi-nsorită,
mergem la pădure? Vrei să ne plimbăm
pe cărări cu frunze și să mai uităm 
tot ce-nseamnă viață, când e netrăită?

Ți-amintești cărarea care șerpuiește
pe sub ramuri prinse-n trunchiuri argintii?
Frunze de mesteacăn, te așteaptă. Vii
să vedem pădurea care ne iubește?

Știu, e doar pădure, dar, când vântul trece
prin veșmânt de frunze, pot să îi ascult
șoapta ca o doină care, de demult,
s-a născut în lumea care se petrece.

Pe cărarea noastră, pașii ni-i vom duce
prin povești cu frunze care-au asfințit
și-au lăsat în urmă tot ce au trăit
făr-a ști ce-i toamna, ce-i destin ori cruce.

Fără noi, pădurea, poate-i adormită,
poate mai visează timpul ce va fi
când, pe ramuri, viața va înmuguri …
Cred că mâine ziua ne va fi-nsorită.


Din vol. “Cântecul visurilor”