Se-adună-ncet, ieşind din vremea lor,
atâtea frunze ce-au zâmbit cândva,
atunci când, nevăzut, ameţitor,
un vânt le mângâia, le mângâia …

Şi cad şuvoi ca nişte amintiri
pe-o masă plină încă de poveşti,
oprindu-se din slabele rotiri
c-un foşnet ca o şoaptă: “Cine eşti?”

- Sunt toamna voastră, toamna tuturor,
un pas amăgitor spre iarna grea
cu albul rece singurul decor
pe care peste voi îl veţi vedea.

Priviţi acum în jur, e prea frumos!
Ce vă aduc în dar e un pastel
plin de culoarea voastră, cânt duios
cu care vă alint ca menestrel.

Se liniştesc. Pe-o masă, lângă lac,
amestecate cu poveşti ce dor,
foşnesc o amintire, apoi tac.
Pastelul, pentru ele-i incolor.

Din vol. “Eterna căutare”