O frunză ascultă cum, jos,
Privind-o cu ochi de mormânt,
Pământul șoptește duios:
- Te vreau și pe tine-n veșmânt!

- Ai vrea, tu, dar pune-ți în cui
Și pofta, și ochii, și tot,
Că nu-s eu chiar a nimănui,
Ori petic la țol de netot!

Eu-s frunză de neam, de stejar,
Iubită de Soare și Vânt,
Iar Soarta mi-a spus c-am un dar:
Să nu cad oricum pe pământ.

Când foșnetul și-a terminat,
Ceva, ca o umbră de fum,
Din ram a desprins-o. Ciudat:
Cădea legănat, nu oricum.

Din vol. “Dor de lele”