Am fost şi prin nelinişti sau tristeţe,
Am căutat, am încercat - n-a mers!
M-am îndreptat atunci spre frumuseţe
Şi am găsit-o deghizată-n vers.

Am alergat, bezmetic, prin înalturi
Şi am privit din ceruri spre pământ,
Apoi, prin nori, în fericite salturi,
Am început, cu glas timid, să cânt.

Era frumos când auzeam ecoul
La un poem ce se ducea spre zări,
Iar eu eram privit precum eroul 
Ce-a cutezat să zboare peste mări,

Să uite de amarul care-n lume,
Se-agaţă de atâţia disperaţi
Ce nu mai ştiu de bucurii, de glume
Ori de iubire, de părinţi sau fraţi.

Zburam neobosit, în zbor frenetic,
Cântându-mi bucuria de-a trăi,
Iar ea a apărut din vis, profetic
Şi plină de dorinţa de-a iubi.

Era iubita mea din altă lume,
Din altă viaţă, din alt univers,
Era a zecea muză, fără nume,
Atrasă către mine de un vers.

Dar, cui îi pasă? – a venit la mine
Îmbujorată toată şi timid,
Din zone-ndepărtate, clandestine...
Şi o privesc, de dragoste avid.

Iubirea noastră nu mai vrea cuvinte,
Ci simţuri moştenite din străbuni,
Ne-am rupt de legi, ne-am rupt de cele sfinte
Şi râdem fericiţi, ca doi nebuni.

Din vol. “Gândul pierdut”