Nicio pasăre nu cântă în izlazul ars de Soare,
Niciun tril de ciocârlie nu se cerne din văzduh
Peste florile-nsetate și o lume-n care doare
Orice rază ce rănește cu asprime în zăduh.

De-ar avea-n corole rouă, poate-ar plânge, -ar suferi,
Toate florile acelea ce se clatină-n văpăi
Când o adiere blândă se milește de câmpii
Și mai trece, ca o boare, printre razele călăi.

Niciun fluture nu zboară prin căldura de cuptor
Care-ascunde-atâtea plase ce-i așteaptă, nu se văd
Printre firele de iarbă fără semn de abator
Gata să-i primească-ntrânsul pentru-al vieții lor prăpăd.

Doar un trandafir sălbatic mai zâmbește către cer
Din petale ce se roagă pentru picurii de ploaie
Ce le-ar face să-și dezlege miezuri pline de mister,
Nevăzute, neștiute, sub splendoare-atâtor straie.

Când pe cer apar , năvalnic, umbre negre de Infern,
Totul pare să-și revină dintr-o stare de hipnoză
Și să tremure-n plăcerea stropilor ce, brusc, se cern,
Peste lumea-n care-un flutur e îmbrățișat de-o roză.

Din vol. “Călător prin gânduri”