Eşti marea furioasă, cu mâinile talazuri,
Sălbatică şi neagră, puternică şi cruntă
Privind, întunecată, în scurtele răgazuri,
Spre stânca neclintită, ce valul îţi înfruntă.

Eşti marea liniştită cu jalnicele valuri
Ce paşnic se răsfiră, de parcă le e teamă
De-o soartă, ce e scrisă pe stâncile din maluri,
Ce drumul le opreşte şi viaţa le destramă.

Ascultă-mă, tu, mare, sunt stânca ce te-nfruntă
Şi locul meu, de veacuri, îl apăr cu credinţa
Că pot să-ţi stau în cale, iar furia-ţi cea cruntă
În veci n-o să-ţi aducă, în luptă, biruinţa.

Eu, stânca încălzită de-a soarelui văpaie,
În locul meu de veghe mă-nalţ semeţ spre ceruri,
Sunt aspră şi călită în multele războaie
Cu vânturi şi taifunuri, cutremure şi geruri.

Când zilele sunt calme, te-aş vrea tot furioasă,
Aş vrea să mă lovească, iar, valurile tale,
Să simt cum se transformă –n atingere duioasă
Şi ura ta se pierde în neguri abisale.

Din vol. "Gândul pierdut"