Pluteam, în barca gândurilor mele,
pe apele din visul tropical,
privind inconfundabilele stele
cu străluciri din timpul ancestral.

Nu mă gândeam la mii de ani lumină,
ci la o stea de-aici, de pe Pământ,
căci gândul nu putea să se abțină
să zboare, prin iluzii, plin de-avânt.

N-a fost decât un val, ceva mai mare,
venit de nicăieri, dar, ca un vip,
m-a ridicat pe culmi amețitoare,
și m-a lăsat pe-o insulă,-n nisip.

Eram pierdut și singur într-o vreme
în care și-o furtună-i fără sens,
privirile-mi împrăștiau dileme
pe țărmul unde-n viață n-am mai mers.

În zorii de atunci era tristețe,
și-mi apăreau mai mult ca un apus
menit ca inima să mi-o înghețe
în frigul ce părea că m-a răpus.

Îmi amintesc de-acea înfrigurare
cu care, de pe jos, m-am ridicat,
și-a fost destul, eram, iar, pe picioare
pe-o insulă, cu mine, resemnat.

În jur, bucăți de viață, naufragiu
din care am scăpat ... sunt viu, sunt eu,
iar valului aș vrea s-aduc omagiu,
căci pot să mă transform în Prometeu,

s-aprind un foc pe insula-mi pustie,
și să-i apară stelei ca un far
ce, dinspre mare, poate-o s-o îmbie
spre cel ce poartă-n suflet un amnar.

Te-aștept, iubită stea, în noaptea noastră,
la focul ce va fi mereu nestins,
privirea mea-nsetată și albastră,
te va cuprinde-n focul reaprins,

în brațe vom lua iubirea noastră
și o vom legăna sub clar de lună,
o vom păstra doar pentru noi, sihastră,
pe-o insulă c-un foc și ... împreună.

Din vol. "Zece"