(După un banc)

M-am tot gândit: ”S-o spun sau să n-o spun?”
și-apoi mi-am zis: “De-o fi să-mi dea crezare,
momentul ăsta cred că-i cel mai bun
de spus povestea mea de vânătoare”.

Și-am să v-o spun, că-ntâi april e-o zi
în care vânătorii și pescarii
au concurență mare și ar fi
chiar culmea să-i învingă “adversarii”.

Povestea mea e simplă și mă jur
pe toate rațele atunci vânate,
că tot ce-a fost (cu nimeni prinprejur)
nu-i doar un banc (din cele-adevărate).

Eram cu pușca, seara, la vânat,
când a venit direct spre mine-o rață
pe care-am doborât-o de îndat’
ce am văzut-o, brusc, ieșind din ceață.

Dar – ce credeți? – mai vine una ... poc! ...
și încă una ... poc! ... și cade-n apă ...
se-ngroașă gluma, trag, nu stau deloc, 
de mă-ntrebam: “În sac, or să încapă?”

- Dar, bine-bine – mă veți întreba –
îți mai lăsau și ele un răstimp
să schimbi cartușe, arma a-ncărca?
- Păi ce, de asta mai aveam eu timp?

Din vol. “Hai, pa!”