Sub cerul primelor zăpezi, 
 Copacii reci, de frunze goi,
 Visau că-s ultimii aezi
 Ajunși în lumea de apoi
 Ce mai cantau, cu glas domol,
 Poemul sufletului gol.
  
 Pământul alb din jurul lor,
 Sub frunze, parcă, tremurând
 Ca-n vechile-adieri de dor,
 Simțea cum seva lor, pulsând,
 Le prelungește visul-cânt
 În gerul sec, adus de vânt.
  
 Iar cerul, încă-ntunecat
 De norii albelor poveri,
 S-a arătat înduioșat
 Și-n lumea recilor dureri,
 A pus un semn de vremuri noi,
 Prin raza lumii de apoi.
  
 Când Soarele și-a arătat
 Lucirea-i mândră printre zori,
 Cu raze reci s-a minunat
 Și-a fost cuprins de noi fiori
 La gândul unei veșnicii
 Din care-i parte înc-o zi. 

Din vol. "Eterna căutare"