Era un câine ce urla spre lună,
plângându-și vreo durere în amor,
în limba sa lupească și străbună,
căci și cățeii suferă de dor.

Exasperase strada, iar stăpâna,
o mare iubitoare de căței,
intrase-n gura lumii căci, întruna,
săreau cu gura, toți, pe dumneaei.

Dar iată că ideea salvatoare
i-a dat-o, brusc, un felinar mai roș’
în ziua când plecase la culcare,
spre dimineață,-n cântec de cocoș.

Așa că Mița, doamnă serioasă,
cam printre două vârste și un pic,
cu gândul la o viață sănătoasă,
și-a cumpărat o casă din … nimic,

Cu bani împrumutați de la o bancă,
girată de vreo doi sau trei amanți,
și-având succes că, de! – era olteancă,
a început afacerea pe sfanți.

Nu, nu e glumă, că mergea ca unsă,
fiind atât de mică taxa-n lei
la Mița, cea vestită și “ajunsă”,
cu firma ei: “Bordelul de căței”

Din vol. "Hai, pa!"