Mergeam la Tata-Mare, “la țară”, în vacanță,
 În fiecare vară, cuprins de nerăbdare;
 El ne primea: “Hai, taică!”, iar apoi, cu mirare,
 Privind spre noi c-un zâmbet, mergând mai la distanță:

 “Dar voi cine mai sunteți, ce mi-ați făcut nepoții?
 Că nu erau atâta, eu am pe uși măsura,
 Și nici atât de scoabe, să-nțepe bătătura,
 Ia să mi-i dați acuma, de voi îmi sunteți hoții!”

 Venea, din urmă, Maica: “Ia lasă, bre, copiii!
 Hai, gata, dezbrăcarea, spălat pe mâini, la masă!”
 Și ne ducea, grămadă, pe scări, la ei în casă;
 Ce tropăit, ce râset! Fugeam ca bidiviii,

 Dădeam ocol prin casă, ne mai uitam prin “Sală”
 Sclipea în ochi plăcerea, zburdam cu voie-bună,
 Ne aruncam pe paturi, chiar și-n “Odaia bună”,
 Și ne jucam întruna, uitând de oboseală.

 Acea copilărie, acea uitată “țară”
 Răsare-acum din minte c-un strigăt de plăcere,
 Și uit pe loc și grija sau teama de durere.
 Privesc cu drag în urmă și văd … alt fel de vară.

 Din vol. "Zece"