Priveai prin fereastră, 
dar nu îmi vedeai
nici gânduri plutind și nici vise,
nici ușile-n suflet deschise
de brațe chemându-te-n Rai.

Privirile tale 
scrutau depărtări
părând că ar vrea să se-ascundă
în lumi ce nu pot să pătrundă,
dar simt de acolo chemări.

Eram peste tot, 
și departe, și-n jur,
în aerul ce te-nconjoară,
iar șoaptele ce te-nfioară
porneau din sclipiri de azur.

C-o aripă blândă, 
privirea ți-am stins
și-atunci, cu adâncul din mine,
dorința venind să-ți aline,
cealaltă, ușor, te-a cuprins.

Dincolo de ziduri, lumea de afară
Deapănă povestea anilor ce trec
Dinspre-o stea uitată, înspre veșnicie,
Prin întinderi fără maluri de edec.

Poate steaua-ceea încă mai trăiește,
Poate are-un astru chipu-i luminând
Ori singurătatea este cea în care
Amintiri de-o viață vin și trec, pe rând.

Nu știi care-i steaua și ai vrea ca anii
Să se-opreasc-o clipă, cât a-ți povesti
Despre ea: cum este, cât e de departe,
Cine-i este astrul, cum e a iubi.

Dar ei trec, ei pleacă, lor nu le mai pasă
Dac-o muritoare, singură și ea,
Vrea, privind spre ceruri de pe-un prag de casă,
Vești de ani-lumină despre-o mică stea.

În tăcerea serii care te-nconjoară,
Gândurile, toate, par a te-nsoți
În călătoria nopții-ntunecate
Spre nemărginirea-n care vrei să fii.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sunt zile când muza mă-mbie cu versuri
Și altele când fac degeaba demersuri;
Astăzi mă simt plin d-energii creatoare,
Dar ea nu e, căci se bronzează la mare.

Sun la mobil, dar nu mă bagă în seamă,
Orele trec, și-ncepe să-mi fie teamă
Că muza mea s-a transformat în sirenă,
Sau c-a găsit pe-altul mai tare în venă.

Singur, acum, nu pot să scriu două versuri,
Pe foaia mea sunt o mulțime de ștersuri,
Mă tot agit, dar gândul meu o ia razna...
Și, uite-așa, îmi trece ziua cu cazna.

I-aș da mesaj, dar am nevoie de-o muză
Și, pe-nnoptat, merg la vecină c-o scuză;
Vecina mea, frumoasă, singură-acasă,
Pune un vin și o friptură pe masă,

De îmi tot trec versuri prin cap, de iubire,
În loc să scriu, acum am altă pornire
Și uit pe loc, ba chiar și spre dimineață
Și cine sunt, și muza mea plimbăreață.

Acum încerc, după vreo două cafele
Să scriu din nou, dar îmi sunt pleoapele grele;
Mai bine dorm, apoi găsesc niște scuze,
Căci mi-e ușor, doar am acum două muze.

Din vol. “Gândul pierdut”

Pe-o coastă abruptă de munte,
Lumina pătrunde pieziș,
Iar cerul e-un păienjeniș
De raze-n șiraguri mărunte
Ce-atârnă de nori în ghirlande
Și-n grupuri ce par alemande
Se-aruncă-n frunziș.

Și-s frunzele-adânc luminate,
Și-s florile prinse-n hotar
De stâncă și-un aer mai clar
Decât purități deghizate,
Cu petele-ascunse-n nimic
Și ochi tributari unui tic
Ce pare ilar.

Sub zâmbetul meu, sus, pe munte,
Se-adună o turmă de nori
Și-s baciul cuprins de fiori
Ce-i caută-n inimă punte,
Dar nu pot fiorii să știe
Că eu sunt hotarul, iar mie
Îmi sunt dor de zori.

Din vol. “Cântecul visurilor” 

Era o frunză printre alte multe
Crescute-n pomul vieților de rând,
Dar ea simțea. Simțea că, în curând,
Va trebui destinul să-și asculte,

Să își înfrângă frica ce-o apasă
Atunci când se gândește că, în toamnă,
Va fi sfârșitul ei, cu tot ce-nseamnă
Plecarea ce-ar putea fi dureroasă.

Nu pentru ea și nu plecarea-n sine,
Ci golul ce refuză-nlocuire
Cu altceva decât c-o amintire
A ei, pe ram, în zilele senine.

Știa că-i altfel, nu ca celelalte
Ce vor cădea, în vântul toamnei, toate
Și nu se vor gândi că moartea poate
Să fie-nvinsă-n gânduri mai înalte,

Iar ea, fiind de ceruri iubitoare,
S-a depărtat de legea dintr-o lume
Ce crede că sfârșitul e în hume
Și s-a-nălțat la cer, nemuritoare.

Din vol.”Aripi de azur”

“La atac!” – striga nebunul
dezvelindu-și dinții lipsă,
“Lasă pușca, lasă tunul,
că doar nu-i apocalipsă!”

De-i prindeai cumva privirea,
îți închipuiai c-o piatră
a lovit nemărginirea
tulburând o psihiatră.

“Hai, curaj, că vitejie
n-aveți voi, mânca-v-ar tata!”
De mi-ar fi el tată mie,
cred c-aș ataca … și gata!

Dar și-așa, ce mare brânză
e s-atac? Mi-adun curajul
ca pe un catarg o pânză
și încep cu ambalajul,

C-are pielea dură, arsă …
“Bă, tu ești întreg la cap?”
Furia mi se revarsă
… pe vițelul din proțap.

Din vol. “Dor de lele” 

Se anunța o noapte-ntunecată,
Iar umbrele-ncepeau să se frământe,
Să-și netezească aripile frânte,
În lumea lor, de neguri încărcată.

Voiau, pe drumul razelor de Lună,
Să fugă, profitând de lipsa lor,
Departe de infernul arzător,
Căci nu mai vor lumina să-i supună.

Vor altă lume, fără nicio lege,
Cu fiecare umbră-n legea ei
Și vor să-i lase-n urmă pe acei
Ce nu pot, libertatea, înțelege.

Nu va mai fi nici dreaptă judecată,
Nu vor mai fi pedepse, iar pe drum
Se vor grăbi, vor fi precum un fum 
Ce vrea, în Lună, partea-ntunecată.

Mai zboară cu zorii, scăldat în tăcere
Și-n gânduri cu valuri purtate spre cer
De visele mării când sufletu-i cere
Furtuna s-avânte departe-n eter.

Plutește cu norii împinși de furtună
Spre zări neștiute din marele joc,
Iar penele-i ard în reflexii de Lună
Și pare, pe cer, pescărușul de foc.

Îi ard amintirile mării din visuri,
Din pene-i răzbate un iz ca de fum
Ieșit din scântei apărute-n abisuri,
Când cremenea vieții vrea sufletul scrum.

Se-așează pe-o stâncă ieșită din mare
Ce-i pare o treaptă spre ultimul loc
În care mai speră o vreme să zboare,
Să fie, pe cer, pescărușul de foc.

Din vol. “Cântecul visurilor”