Video

Ultimul druid

de Daniel Visan-Dimitriu 
Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare
Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare,
Şi are-n el putere, ca el un altul nu-i,
Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.

El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri,
A coborât scânteia trimisă prin eteruri
Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar
Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.

Sărmanii, chiar şi regii, trecând de rangul lor,
Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor,
Îi caută puterea, deşi se tem de ea,
Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea,

Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi,
E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi,
Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare
Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.

În mine-s adunate din mii și mii de ani,
Secretele aflate de greci şi de romani
În vremurile-n care, de lucruri noi avid,
Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.

Din vol. “Eterna căutare”

Iubirea lor

de Daniel Visan-Dimitriu
Iubirea ei … se-ascunde în falduri de mister,
fugind cu amintirea din vremea ce-a apus;
Iubirea lui … așteaptă, de dincolo de cer,
ca norii să dispară, cu tot ce i-a adus.
 
Iubirea lor, aceeași, se-ascunde în tăceri
și pare liniștită, dar suferă-n pustiu,
și simte cum își pierde o parte din puteri,
și plânge ca o mamă la moartea unui fiu.
 
Iubirea ei … se-ascunde, când știe c-ar putea
să se arate iarăși, să spună un cuvânt;
Iubirea lui … așteaptă, nu știu ce speră ea,
căci norii o separă de tot ce-i pe Pământ.
 
Povestea ei ciudată, nu pare-a se sfârși,
căci nu “a fost odată”. O fi, sau n-o mai fi?
 
Daniel Vișan-Dimitriu
(17 iul. 2015, Vol. „Chipul iubirii”)
 

Marea

de Daniel Visan-Dimitriu 
Eşti marea furioasă, cu mâinile talazuri,
Sălbatică şi neagră, puternică şi cruntă
Privind, întunecată, în scurtele răgazuri,
Spre stânca neclintită, ce valul îţi înfruntă.

Eşti marea liniştită cu jalnicele valuri
Ce paşnic se răsfiră, de parcă le e teamă
De-o soartă, ce e scrisă pe stâncile din maluri,
Ce drumul le opreşte şi viaţa le destramă.

Ascultă-mă, tu, mare, sunt stânca ce te-nfruntă
Şi locul meu, de veacuri, îl apăr cu credinţa
Că pot să-ţi stau în cale, iar furia-ţi cea cruntă
În veci n-o să-ţi aducă, în luptă, biruinţa.

Eu, stânca încălzită de-a soarelui văpaie,
În locul meu de veghe mă-nalţ semeţ spre ceruri,
Sunt aspră şi călită în multele războaie
Cu vânturi şi taifunuri, cutremure şi geruri.

Când zilele sunt calme, te-aş vrea tot furioasă,
Aş vrea să mă lovească, iar, valurile tale,
Să simt cum se transformă –n atingere duioasă
Şi ura ta se pierde în neguri abisale.

Din vol. "Gândul pierdut"

Naiada

de Daniel Visan-Dimitriu 
Din apa cristalină ce se-adună
În micul lac, sub razele de lună,
Apare o minune, o naiadă,
Născută din a zeilor pleiadă.

Privește-n jur și, cu mișcări domoale,
Împrăștie pe apă mici petale
De liliac, ce parcă sunt desprinse
Din mâna unui duh din vise-aprinse

Ce-o mângâie tăcut și o privește
Cu o privire care strălucește
Și-i face inima în piept să bată
Cum nu a mai făcut-o niciodată.

Privește-n jur cu teamă și dorință;
Ca el să vină e cu neputință,
Dar ea mai speră, silueta-i pură
Apare ca un vis, ca o făptură

Ce a-ntâlnit la naștere fortuna,
Frumoasa lacului dintotdeauna,
Ce nu s-ar vrea, acum, nemuritoare,
Căci dorul ce îl simte e prea mare.

E liniștită-acum și doar sub pleoape
Tresaltă, ca un sunet scos de clape,
Lumini portocalii ce-ar vrea să plece
Din jarul care-a ars și-acum e rece.

Privește-o stea cum bolta o străbate
Iar inima, care abia-i mai bate,
Îi cere un răgaz și vrea răbdare...
Cu steaua ce-a căzut, și ea dispare.

Din vol. "Gândul pierdut"