Îmi urmăresc tristețea cum, furioasă, fuge,
Împrăștiind în juru-i un sânge otrăvit
Cu hematii ce poartă un adevăr strivit
De toate câte-l calcă și-ncearcă a-l distruge.

Încearcă să se-ntoarcă, din noua-i pribegie,
Privindu-mă cu sete și ochii de mormânt,
Sălbatici în privirea lipsită de cuvânt
A celei care-ncearcă, în van, să mă îmbie.

O-ademenesc cu gândul ce-aleargă,-i taie calea,
O urmărește iarăși în furios galop,
Atent să nu se-ntoarcă urmându-și vechiul scop:
Acela de-a-mi aduce în sânge, iarăși, jalea.

Se-ndepărtează, pleacă, în suflet simt seninul,
E liniște în toate, nici vreo săgeată nu-i
În razele pornite din ochi frumoși, căprui,
Ce vin să îmi alinte în inimă divinul.


Din vol. “Eterna căutare”