Tainic, neștiută-n lumea-ntunecată
Din poieni ascunse-n codri-ndepărtați,
Lacrima de Lună, floarea fără frați,
Îi arată nopții fața-ndurerată.

Doar în miez de toamnă poate să apară,
Doar în miez de noapte, doar în nopți de dor
Și durere mută-a frunzelor ce mor
C-o speranță-n suflet: să renască, iară.

Nimeni n-o cunoaște, nimeni nu o știe,
Totuși, ea apare într-un vechi hrisov
Dată ca o plată pentru o moșie.

Din străvechea floare, într-un vechi ceaslov,
A rămas o urmă ce-ar părea să fie
Ultima dovadă: o petală mov.

Din vol. “Călător prin gânduri”