Cât de greu se-ajungea! 
Ce risipă-n efort!
Dar, odată ajuns, doar apusul era
Cel ce-n gânduri schimba oboseala-n confort.

Cuprindeam, împrejur,
Stuf și plauri, copaci
Tremurând în frunziș un ecou de obscur
Din elitre ce-aduc nemiloșii gândaci.

În văzduh, umbre lungi
Destrămându-se, pier
În tenebre ce-ascund uimitoarele strungi
Cu intrările-n cer și ieșiri în eter.

Doar acolo puteam
Să-mi închipui un hău
Și în el să arunc tot ce nu mai doream
Să păstrez, de nu-i gând cu un chip doar: al tău.

Cât de mic pe sub cer!
Cât de singur îmi sunt!
Cât de bine îmi e când din gânduri îmi pier
Provocări demascând câte-un suflet mărunt!

Îmi întind un hamac
Și, sub pleoape-mi privesc
Un tărâm ce-ar părea, pentru alții, sărac,
Dar eu știu că în el e, mereu, ce iubesc.


Din vol. "Aripi de azur”