Ești tristă ca și vremea de afară,
cu lacrimi reci alunecând din nori
nehotărâți și ei, de multe ori,
ca ochii tăi, ce azi se-ntunecară.

Oftezi ca-n răbufnirile de vânturi
ce poartă înspre zări suspinul mut
al celor ce nicicând nu au avut
spre o iubire sau frumos, avânturi.

În ritmuri scurte pieptul îți tresaltă
ca marmura cioplită de o daltă
ce-o nemurire rece-ar vrea să-i dea

spre lumile înalte, de-ar putea,
uitând de inima ce îți exaltă:
să vii, să ierți, să pleci din lumea ta?

Din vol. “Oare”