Pe-o coastă abruptă de munte,
Lumina pătrunde pieziș,
Iar cerul e-un păienjeniș
De raze-n șiraguri mărunte
Ce-atârnă de nori în ghirlande
Și-n grupuri ce par alemande
Se-aruncă-n frunziș.

Și-s frunzele-adânc luminate,
Și-s florile prinse-n hotar
De stâncă și-un aer mai clar
Decât purități deghizate,
Cu petele-ascunse-n nimic
Și ochi tributari unui tic
Ce pare ilar.

Sub zâmbetul meu, sus, pe munte,
Se-adună o turmă de nori
Și-s baciul cuprins de fiori
Ce-i caută-n inimă punte,
Dar nu pot fiorii să știe
Că eu sunt hotarul, iar mie
Îmi sunt dor de zori.

Din vol. “Cântecul visurilor”