Era o frunză printre alte multe
Crescute-n pomul vieților de rând,
Dar ea simțea. Simțea că, în curând,
Va trebui destinul să-și asculte,

Să își înfrângă frica ce-o apasă
Atunci când se gândește că, în toamnă,
Va fi sfârșitul ei, cu tot ce-nseamnă
Plecarea ce-ar putea fi dureroasă.

Nu pentru ea și nu plecarea-n sine,
Ci golul ce refuză-nlocuire
Cu altceva decât c-o amintire
A ei, pe ram, în zilele senine.

Știa că-i altfel, nu ca celelalte
Ce vor cădea, în vântul toamnei, toate
Și nu se vor gândi că moartea poate
Să fie-nvinsă-n gânduri mai înalte,

Iar ea, fiind de ceruri iubitoare,
S-a depărtat de legea dintr-o lume
Ce crede că sfârșitul e în hume
Și s-a-nălțat la cer, nemuritoare.

Din vol.”Aripi de azur”