E-nchis castelul tău, sunt zăbrelite
Ferestre, turnuri, uși de altădat’,
Iar zidurile sale sunt umbrite
Și-ți pare-acum că s-au mai înălțat.

Privești, aștepți ... E-o liniște adâncă
Și o răceală-n zidurile vechi ...
Nu e castelul tău, e doar o stâncă,
O dăltuire-a zeilor străvechi.

Nu poate fi același, nu-i posibil!
Să fie el? Nu-i frumusețea lui!
Ce s-a-ntâmplat, ce-a fost așa teribil?
Cum poți, ce ai în suflet, să răpui?

Îl simți, e-același, încă locuibil,
Castelul tău ... castelul nimănui.

Din vol. “Călător prin gânduri”